Jinduim la vieţi de roman, poveşti de dragoste hollywoodiene şi experienţe desprinse din SF-uri. Ne mirăm cum de nu zburăm deja în rachete între două planete, le invidiem pe eroinele care fac înconjurul lumii în călătorii iniţiatice şi plângem în fotoliu cu o felie de pizza încălzită la microunde pe farfurie atunci când el şi ea se regăsesc pe o plajă exotică. De ce nu „păţim” şi noi aşa ceva? Din lipsă de curaj şi imaginaţie, poate. Sau din comoditatea soră cu moartea. Obişnuinţa cu efect de anestezic pentru simţuri ne scurtează viaţa cu fiecare secundă pe care o trăim în letargia propriului confort al rutinei de zi cu zi. Cesul care sună în fiecare dimineaţa la aceeaşi oră, cafeaua băută în aceeaşi cană, acelaşi drum către job, aceleaşi task-uri la job, aceeaşi oboseală, aceleaşi cumpărpturi de la acelaşi supermarket. Şi avem impresia că trăim. Somnambulici, abulici, ca o armată de zombie ne târâm existenţele de plastic către aceleaşi cuburi de plexiglas cu ochii din ce în ce mai exoftalmici şi mai înroşiţi de ecranele care ne-au devenit realitate.
Despre o astfel de viaţă a scris Antonio Tabares în piesa „Vârful aisbergului”, montată de Theodor Cristian Popescu la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad. Acel simulacru de rezultate impecabile ascuns în spatele unor rapoarte cu cifre mai mult ca perfecte în căutarea cărora oamenii ajung să îşi dea viaţa la propriu. Inspirată dintr-un caz real, sinuciderea în lanţ a trei angajaţi a firmei Renault în 2007 datorată stresului la locul de muncă, piesa este construită inteligent, concentric, pe structura unei anchete într-o filială a unei multinaţionale, vizând tocmai acest fapt de viaţă: 3 sinucideri brutale în 5 luni. Cu un simţ al observaţiei dezvoltat şi o soluţie cu efect estetic de metaforă, care totodată îşi îndeplineşte şi sarcina de funcţionalitate şi cu câteva accente de culoare şi umor, Cosmin Ardeleanu construieşte o scenografie foarte sugestivă – un acvariu labirintic în care întâlnirile necesită multe ocolişuri, drumuri mereu aceleaşi, în care totul e la vedere, dar totul rămâne de fapt ascuns, iar efectul de lupă potenţează şi mai mult tensiunea conţinută de acţiune.
Atmosfera e densă, simţi cum spaţiile parcă strâng şi aerul capătă consistenţă cu fiecare articulaţie care se îndoaie în acest parcurs fragmentat către un adevăr cât mai obiectiv cu putinţă. Sound designul semnat Alex Halka şi light-designul lui Lucian Moga îmbracă subtil, dar foarte nuanţat această stare de încordare şi contribuie substanţial la conturarea vieţii personajelor. Într-un fond sonor ca o mantră care se insinuează aproape imperceptibil, în lumina rece a neoanelor care descoperă totul, asistăm, parcă la o vivisecţie a unui mastodont care încă respiră sub bisturiul curiozităţii necesare în aflarea răspunsurilor optime.
Theodor Cristian Popescu a găsit ritmul natural dat de replicile piesei şi l-a lăsat să curgă în mâinile actorilor. Nu a forţat scenele şi a mizat pe autenticitatea actorilor. A introdus inteligent momente de respiro şi elemente de surpriză punctate foarte precis în momente cheie. Tensiunea creşte organic şi alternanţa dintre stările, interesele şi personalităţile personajelor care se perindă printre pereţii de plexigals conduce către un final deschis, o virgulă inteligentă care îţi dă o temă de gândire pentru acasă. Incertitudinea benefică pe care o ai la ieşirea din sală este acel ceva ca un pocnit din degete care face ca experienţa să conteze încă puţin în plus.
Actorii au înţeles foarte exact tot ce presupune această atmosferă de thriller contemporan şi au găsit fiecare nota justă în interpretare. Dorina Darie – Peter (Sofia Cuevas) are o expresivitate şi o prezenţă care o ajută să îşi impună personajul. Răbdarea şi atitudinea profesionistă a celei venite să dea un verdict intern într-un caz delicat se transformă cu paşi mici, siguri şi deloc ostentativi în remuşcările femeii care se confruntă ea însăşi cu propriile greşeli. Din câteva „derapaje controlate” bine evidenţiate şi ţinute în frâu şi priviri aruncate pe furiş înţelegi exact cine e această doamnă din conducere atunci când nu poartă costum office şi tocuri. Ioan Peter (Carlos Fresno) are siguranţa unui lider cu sânge de şarpe veninos şi prestanţa unui manipulator înăscut. El este, de fapt, personificarea exactă a vârfului de aisberg. Acel manager care munceşte la fel de mult pe cât le pretinde angajaţilor, căruia nu-i pasă de viaţa personală a nimănui tocmai pentru că fuge de a sa. Cu carismă şi lejeritate, condescendenţă şi ironie amară abia insinuată, personajul e construit ca un monolit în care abia spre final încep să se observe crăpăturile spre fibra sa interioară.
Cecilia Lucanu – Donat (Gabriela Benassar) are multă organicitate şi susţine foarte bine un personaj precipitat, care se luptă să ascundă sub masca profesională o existenţă tulburată. Cu o privire foarte vie, cu accente plasate exact şi o schimbare de atitudine radicală în a doua scenă, personajul este foarte consistent şi are o viaţă interioară bogată. Ştefan Statnic (Jamie Salas) este foarte proaspăt. Are o vibraţie continuă în crescendo pe care o execută precis din punct de vedere tehnic, însă nu pe deplin conţinut. Bogdan Cosea (Alejandro Garcia) îi dă personajului un aer foarte sigur pe el, însă micile inexactităţi îl trădează. Carisma şi privirea sigură, gesturile deloc grăbite ar fi fost suficiente dacă nu ar fi existat şi câteva şovăieli la vedere. Călin Stanciu (Carmelo Luis) este în mod paradoxal relaxat şi foarte formal. Atunci când uită să apese pedala interpretării autenticitatea îi este suficientă pentru a avea atât farmec de cât are nevoie pentru a transmite adevărul personajului său.
În „Vârful aisbergului” se ajunge la temperaturi înalte. Sânge latin care se varsă din motive personale şi nervi balcanici care cedează din motive profesionale. Totul într-o atmosferă ermetică, rece şi austeră de multinaţională în care targeturile sunt mai importante decât vieţile oamenilor. Un spectacol care ne arată foarte exact ceea ce nu vrem să ştim că ştim.
Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad
„Vârful aisbergului” de Antonio Tabares
Traducerea: Luminiţa Voina – Răuţ
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Distribuţia: Dorina Darie – Peter, Bogdan Costea, Ioan Peter, Cecilia Lucanu – Donat, Ştefan Statnic, Călin Stanciu
Print