Acum doi ani, mai avea de trăit trei zile. Și avea o mie de planuri și de vise, pentru care însă nu știa la acel moment că nu va mai avea timp. Sau poate că da. De câteva luni bune trăia în „Basmania”, o carte cu totul altfel printre scrierile lui, o carte care azi, la distanță de doi ani, mi se pare perfect premonitorie, o carte despre care spunea mereu că i-a fost „dictată”. Acum doi ani, chiar cu trei zile înainte de dispariția lui, mi-a trimis ultimul mail, care – nu pot să nu văd lucrurile premonitoriu acum – avea drept „Subject” cuvintele „La final”. Absurd folosite și aproape fără legătură cu nimic. Era ultima variantă din „Basmania”…
Pe 13 ianuarie 2015, seara, târziu, mergeam spre casă și de-abia așteptam să ajung să-i fac ultimele corecturi pe această ultimă variantă din „Basmania”, pentru copiii sub 9 ani, pe care își dorea să o publice curând și care n-a mai apărut niciodată. Însă la ora aia, el deja nu mai era. Citeam „Basmania” atunci când mi-a apărut în față, pe Facebook, o lumânare pusă de cineva la el pe pagină cu vestea că a murit.
Au trecut doi ani de atunci. Doi ani în care, aici, pe pământ, lucrurile au mers mai departe, doi ani în care lucrurile pe care le-a construit au continuat și continuă să existe. Doi ani în care textele lui dramatice au avut parte de spectacole-lectură pe care i-ar fi plăcut să le vadă…Un dramaturg cu totul atipic, un dramaturg anti-trend în România acestui moment, textele lui s-au încăpățânat să spună povești despre oameni, pentru că el credea în forța poveștii. „Povești despre oameni. Atât de puțin cere publicul și toți se chinuie să-i ofere enorm altceva”, spunea el. Iar dramaturgia lui, adunată în câteva volume, mustește de povești și așteaptă să fie descoperită și redescoperită și, mai ales, pusă în scenă…
Toate piesele lui, fie cele scurte, adunate în „Păstrează copia și nu uita originalul”, fie cele în mai multe acte, precum „Taina îngerilor”, sau „Aleluia!”, sau cele mai vechi, „Fantoma de la clasa întâi”, „Ultima haltă în paradis” ori „Ultimul împărat”, sunt instantanee în același timp despre sine și despre lumea în care a trăit. Și dacă suntem de acord că autobiografia sapă cărări adânci în textele tuturor scriitorilor, atunci nici teatrul lui Valentin Nicolau nu face excepție. S-a născut pe 22 iunie, în prima zi de după ziua cea mai lungă din an, atunci când toate treptele au fost urcate și un moment, doar un singur moment, e liniște… Pentru el timpul s-a oprit în loc și nu va îmbătrâni niciodată – bătrânețea, marea lui spaimă. Va rămâne mereu la 54 de ani! Iar cuvintele care încheie unul dintre cele mai tulburătoare monologuri pe care le-a scris „Joi la două” – „Cum să mor, dacă nimeni nu m-a învățat să fiu bătrân?!” – vor rămâne pentru totdeauna un strigăt ca o prevestire cu iz kafkian.
A fost odată un geolog care colinda lumea pe mare și care, visând la furtunile de pe Marea Neagră, a înființat una dintre cele mai mari edituri din România, căreia i-a dat numele unui vârf de munte… Nemira, și pe urmă a plecat brusc și fără sens, într-o seară de iarnă. Acum, când au trecut doi ani de când nu mai e pe pământ, aș vrea să vorbesc despre calitatea lui de scriitor, o calitate pe care de multe ori funcțiile publice i-o umbreau. Asta pentru că întotdeauna, cât timp l-am cunoscut eu, a căutat în o mie de direcții și nu s-a oprit niciodată la a fi o singură persoană. Și totuși, nimic nu-i era de ajuns. Era manager de editură, scria teatru, voia să scrie roman, dar nu avea răbdare, scria poezie, scria editoriale politice, până când lumea politică l-a scârbit atât de tare și s-a oprit, era geolog, avea studii începute de teologie, condusese TVR, era obsedat să creeze, să înființeze, să facă să existe lucruri. Dar nimic din toate astea nu-i era de ajuns. Cumva, toate îi erau prea mici. Căuta ceva cu febrilitate, cu nervozitate, cu un fel de disperare și de înnegurare, care i-au fost alături în ultimele luni. În acele ultime aproximativ șase luni în care a scris „Basmania. Răspântia gândurilor” și piesa „Oriunde mă duc, numai de mine dau”… Pe prima a scris-o cu seninătate și bucurie și febrilitate. Pe cea de-a doua, cu chin, vrând parcă să se elibereze de ea.
„Basmania” era lumea în care trăia de-atunci. Vorbea despre personajele din „Basmania”, de parcă îi erau mai aproape decât toți oamenii pe care-i întâlnea. Era sedus de ele și de farmecul lor. O adora pe Infanta Hlizita. Iar de Neica Nimeni (anti)eroul lui seducător, care trebuia să salveze lumea, vorbea ca și cum ar fi povestit despre el însuși, în anii primei tinereți. Plănuia o călătorie lungă pentru Neica Nimeni, plecat să repare lumea și să pună la loc ceea ce era stricat de la bun început… acel „bun început” în care el era convins că ceva a fost defect.
Îi plăcea să se joace cu focul și-l atrăgeau teoriile blasfemice. Neica Nimeni, evadat din „Basmania”, mergea la începutul lumii și era pasager clandestin pe Arca lui Noe. Asta ar fi trebuit să fie continuarea „Basmaniei”. Și urma să refacă toată istoria și să așeze la loc ce era ieșit din țâțâni. Dar mai înainte, la facerea lumii, atunci când lucrurile s-au împărțit în bine și rău, atunci când Lucifer a căzut – acolo îl tenta să ajungă. Să rescrie din perspectiva unei povești nevinovate marea taină a universului – o idee a cărei blasfemie era seducătoare, o mare taină păstrată sub cheie: la începutul lumii, Lucifer și Iisus au fost frați… Nu știu dacă ar fi ajuns s-o scrie vreodată, dar atunci când mi-a spus-o era fericit ca de o mare descoperire.
„Basmania” însă a rămas doar la început, iar paginile ei prevestesc mutarea într-o altă lume, presimțirea unui alt plan. Și am să mă las sedusă de teoriile biografiste… El, Împăratul Băsmuitorul cel Cumplit, trebuie să plece la Răspântia Gândurilor, acel loc teribil de unde nu e cale de întoarcere. Însă alter ego-ul lui, Neica Nimeni, se va întoarce de acolo, va reuși să spargă într-o zi cumpăna cerului, să evadeze și să se întoarcă din nou pe pământ. Iată finalul din „Basmania”!
„Răspântia Gândurilor e un loc de neînchipuit. De aceea nici nu-ți dai seama că te afli acolo. Poate doar senzația că ești la egală distanță de orice gând. Că nimic nu te mai gândește. Nimic nu-ți dă de gândit că ai fi putut ajunge acolo, căci în acel moment ai și trecut în altă parte. Gol, gol, gol… Niciun gând, nicio fărâmă de gând, nici umbra unui gând…”
Print