„Dolce Vita” sau forţa de a învinge

Willkommen, bienvenue, welcome!

Leave your troubles outside! Life is disappointing? Forget it! We have no troubles here! Here life is beautiful… Surprinzător, neaşteptat de adevărate s-au dovedit – într-o seară ploioasă de iunie 2015 – cuvintele Maestrului de Ceremonii din Cabaretul berlinez al anilor ’30. Dacă nazismul ameninţa Germania acelor vremuri, alte pericole bântuie astăzi România… Dar odată intraţi în foaierul Teatrului de Operetă şi Musical „Ion Dacian”, ploaia a rămas afară, la fel şi problemele. Viaţa-i o dezamăgire?! Putem uita. Aici nu avem probleme. Aici, viaţa e frumoasă! Ironie amară? Câtuşi de puţin. Carpe diem! Sau o oră şi jumătate de spectacol cât o clipă trăită într-altă dimensiune.

Ernest Fazekas

„Dolce Vita” este titlul premierei cu care teatrul a încheiat stagiunea, o producţie în regia lui Dragoş Galgoţiu, o întâlnire mai puţin convenţională între artiştii Operetei şi publicul lor. Ea se petrece în foaier, acel spaţiu-punte dintre lumi, într-o apropiere şi o complicitate mai puţin obişnuite pentru amatorii genului. De fapt, este vorba despre un fericit amestec: operetă, musical, cabaret, teatru-dans, momente comice şi secvenţe instrumentale. Sau, după cum dezvăluie regizorul spectacolului, este o ceremonie emoţională, entuziastă, ironică şi amuzantă, care celebrează acele stări de euforie pe care doar opereta şi muzicalul le pot provoca. Iar răspunsul emoţional al spectatorilor este cea mai bună dovadă în acest sens, cu tot scepticismul şi cinismul dobândite într-o lume reacționând mai bine la știri decât la povești.

Florin Budnaru

Stricto sensu, nu este o „poveste” această nouă producţie, ci o înlănţuire de poveşti ale artiştilor poftiţi la ceremonie. Soliştii teatrului recompun personajele care i-au consacrat în genul operetei şi musicalului sau construiesc unele posibil viitoare. În preambul, Cătălin Petrescu îşi reia rolul de MC (Emcee) dintr-o mai veche montare a „Cabaretului”, dar costumul de piele neagră e înlocuit cu peruca roşie de clovn. „Măscăriciul” nu e deloc trist în acest spectacol, ci trece cu umor şi lejeritate de la un rol la altul, de la junii în frac ai operetelor austro-ungare până la partitura lăptarului cel sărac Tevye din musicalul „Scripcarul pe acoperiş”. Cu aceeaşi bucurie de a fi pe scenă îl regăsim pe tenorul Florin Budnaru, în paşi de vals sau ritmuri rock, îndrăgostit de Viena lui Kálman, păstrând „Secretul lui Marco Polo” sau cântând dilemele lui Iisus în Grădina Ghetsimani, din musicalul „Jesus Christ Superstar” de Andrew Lloyd Webber. La rândul său, actorul Ernest Fazekas schimbă costumul şi personajul cu uşurinţă, trecând de la comicul hangiului din „Mizerabilii” lui Schönberg (o excelentă traducere în română a cântecului „Master of the House”) la dramatismul tânărului îndrăgostit din musicalul „Apocalipsa iubirii”, o compoziţie proprie. Cei trei solişti se alătură pentru câteva arii emoţionante: „Dreptul meu” din acelaşi musical, „Belle” din „Notre-Dame de Paris” sau „Bring Him Home” din „Mizerabilii”.

Adrian Nour

O apariţie insolită spre final de spectacol îi aparţine Adrian Nour, care vine cu tot cu umbrela şi cota sa de popularitate de undeva din ploaie (– reală în seara reprezentaţiei din 26 iunie). Binecunoscutul cântec „Singin’ in the Rain” e intrepretat cu umor şi charismă personală, şi încheiat cu un ironic remake la momentul de step al lui Gene Kelly. Dansul nu se mai petrece prin băltoacele de ploaie, ci, în economia spaţiului şi a decorului, pe o… uşă (cu tot cu clanţă), adusă la subraţ de solist şi amplasată frumuşel pe jos. Tot lui îi va reveni sarcina de-a o scoate din scenă, la final. Fireşte, însă, că dintr-un asemenea spectacol nu putea lipsi vestita arie a „Fantomei de la Operă” din musicalul lui Andrew Lloyd Webber, cu care s-a inaugurat noul sediu al teatrului, la începutul acestui an. Fără mască de data aceasta, Adrian Nour îşi reia personajul damnat, alături de partenera sa din spectacol, soprana Irina Baianţ. Tot ea va fi cea care va da replica muzicală şi în paşi de dans – în duete din opereta „Silvia” şi musicalul „Apocalipsa iubirii”. Cu acelaşi farmec.

Irina Baianţ

Prezenţa feminină în spectacol nu rămâne singulară. Balerinele Geraldina Petre şi Gabriela Călin se alătură soliştilor sau construiesc împreună mici momente de teatru-dans, poveşti imaginate de coregrafa Ioana Macarie. Din păcate, arhitectura şi dimensiunile spaţiului nu le permit întotdeauna cea mai bună vizibilitate, soluţia de a dansa în spatele barului sau printre cutout-urile ce-i înfăţişează pe Marcello Mastroianni şi Anita Ekberg în mărime naturală nu se dovedeşte cea mai fericită. (De altfel, aceasta pare a fi singura legătură vădită a spectacolului cu celebrul film al anilor ’60 – „La dolce vita” – regizat de Federico Fellini.) Limitările spaţiale se resimt şi la amplasarea orchestrei dirijate de Daniel Jinga (solist pian: Alexandru Burcă) sau la apariţiile corului Teatrului de Operetă şi Musical „Ion Dacian” (maestru de cor: Gabriel Popescu, asistent: Aurel Muraru). Atmosfera, însă, rămâne una aparte, tocmai datorită acestei apropieri între artişti şi public. Iar sonorizarea – bine adecvată tehnic spaţiului – o favorizează. Energia se transmite integral, mai repede şi mai uşor. Efectul se resimte imediat în aplauze.

Geraldina Petre, Cătălin Petrescu, Gabriela Călin

În urmă cu aproape zece ani, scriam un articol despre o altă producţie a Operetei, un spectacol coupé pe muzica lui Offenbach, ce avea loc tot în foaier. Pe atunci, instituţia funcţiona în clădirea Naţionalului bucureştean, dar prezentarea spectacolului în foaierul ceva mai generos ca dimensiuni venea ca urmare a unui incendiu ce afectase sala în 2004. Remarcam atunci (cum aveam s-o fac în mai toate ocaziile în anii următori) soarta acestui teatru, deloc ferit de zbucium în ultimele trei decenii, începând cu acel 1986, când sediul din Piaţa Naţiunile Unite era dărâmat pentru a face loc Centrului Civic. Şi mai remarcam că, în pofida tuturor „întâmplărilor” care aveau să schimbe istorii şi destine, spiritul Operetei n-a pierit. L-am regăsit acum mai îndârjit ca niciodată, poate, în această „Dolce Vita” văratică, iar cele două finaluri ale spectacolului mi-au întărit senzaţia.

O fereastră spre mâine se deschide acum, puterea din noi nimeni nu o poate lua… – spun versurile musicalului „Rudolf”, chiar dacă poemul lui Horaţiu nu era atât de optimist. Carpe diem, quam minimum credula postero / Trăieşte clipa de azi, dar nu te-ncrede prea mult în viitor… Artiştii Operetei contrazic acest sfat cu o forţă incredibilă de a supravieţui artistic, a rezista şi a învinge. Publicul fidel îi aşteaptă în continuare cu infinită răbdare, iar disponibilitatea celor tineri de a-i cunoaşte e tulburătoare pentru lumea pe care credem că o ştim. La bis, versurile musicalului „Grease”, „we’ll always be together, forever” – împreună pentru totdeauna – ar putea suna patetic, dacă nu ar fi adevărate.

Teatrul de Operetă şi Musical „Ion Dacian”

„Dolce vita”

Regia: Dragoş Galgoţiu
Dirijor: Daniel Jinga
Coregrafia: Ioana Macarie
Maestru de cor: Gabriel Popescu
Asistent maestru de cor: Aurel Muraru

Solişti: Florin Budnaru, Cătălin Petrescu, Ernest Fazekas, Irina Baianţ, Adrian Nour

Soliste balet: Geraldina Petre & Gabriela Călin

Cu participarea pianistului Alexandru Burcă, a Corului, Orchestrei şi Ansamblului de Balet ale Teatrului de Operetă şi Musical „Ion Dacian”.