Au trecut, iată, aproape şase luni din Anul Caragiale şi montările, cele mai multe, sunt ori în tonuri de gri, precum „Scrisoarea pierdută” a lui Alexandru Dabija de la Teatrul de Comedie, ori în nuanţe horror, ca „Noaptea furtunoasă” a lui Alexandru Mâzgăreanu, de la Teatrul Nottara, ori în culori stridente, precum „Scrisoarea…” Adei Lupu de la Teatrul Naţional din Timişoara.
Fenomenul, inexplicabil la prima vedere, nu datorită, ci din cauza căruia Caragiale pe scenele noastre de azi şi-a pierdut umorul, căruia i s-a substituit o formă hibrid de vulgaritate, amestecată cu o doză de comic de scheci TV şi cu o alta de dramatism de telenovelă sau de circ mediatic, e răspândit la nivel naţional. De ce se întâmplă asta?! Un posibil răspuns am descoperit în timpul unei plimbări nevinovate prin Parcul Herăstrău, într-una dintre serile trecute. La intrarea dinspre Televiziunea Română, o scenă mare amenajată şi câţiva speriaţi cu baloane albe şi verzi se bucurau de binefacerile unui concert de muzică populară în aer liber.
O voce veselă de „băiat cu mustăcioară”, cum singur s-a prezentat interpretul, invită mulţimea la horă, dând necontenit exemplu un domn căruia îi strigă vârsta insistent la microfon: „Are 80 de ani! Dacă domnul poate, puteţi şi dumneavoastră…” Parol! Cum să nu-i dai dreptate, soro? Versurile populare sadea încep să curgă dulce peste public, odată cu ritmul antrenant. Antrenant, de-ar fi sărit în horă chiar Caragiale în persoană, dacă s-ar fi nimerit prin Herăstrău la momentul cu pricina. Şi nu mă îndoiesc că ar fi fost invidios pe atâta lejeritate de geniu în a crea o aşa „comédie”: „Dom’ primar e om cinstit/ Credincios şi hărăzit/ Vreţi s-aveţi un trai mai bun/ Votaţi-l primar, vă spun!” Şi apoi refrenul… şi mai plin de nerv tradiţional, plus dulceaţa aferentă viersului popular: „Aşa om, aşa dreptate,/ Bunătate el împarte/ E om bun şi gospodar/ E făcut pentru primar.” Ei da, parol, ţaţo, să mă-ngropi, dacă nu e aşa!
Că n-am spus încă în cinstea cui se întâmpla fericitul eveniment şi cine era personajul principal al comédiei. Abia acum o să se facă lumină. E vorba despre doi “catindaţi” (se poartă promoţiile 2 în 1) la foncţia de primar, unul al urbei noastre dragi, Micul Paris al dlui Caragiale, şi cel de-al al doilea, al sectorului fruntaş: Silviu Prigoană şi Theodor Paleologu.
Coborâţi în mijlocul mulţimii cu discursuri care i-ar fi făcut invidioşi pe toţi Caţavencii şi Farfurizii la un loc, gen „vreau să fiu un primar alb şi un primar verde, ca baloanele din mâinile dumneavoastră”, sau, mai direct şi mai cinstit, „vrem votul dumneavoastră”, dicton spus pe diverse tonuri, de la coane Joiţici cu voce spartă, la Tipăteşti plini de responsbilitate, cu toţii l-au lăsat cu mult în urmă pe Caragiale… prin „sinceritate”. Întru exemplificare, o altă mostră de folclor autentic: „Am plecat la bătălie, / Cu gândul să câştigăm/ Inima în piept ne creşte/ şi nimic nu ne opreşte”.
Şi cum să nu-ţi crească inima ţie, spectator inopinat al unui asemenea desăvârşit spectacol, care mai că şterge cu buretele toată nevoia de convenţie teatrală, în faţa unei asemenea etalări de autenticitate ce te copleşeşte iremediabil, când personajele sunt introduse „de maniera”: „ca şi gazdă, vi-l prezint pă Theodor Paleologu, un simbol al României”… ?!
Print