Dominic Dembinski: În România, normalitatea a ajuns o victorie

Este unul dintre cei mai cunoscuţi regizori de televiziune, iar cea mai recentă producţie semnată de el, „Hedda Gabler” a avut premiera de curând la TVR. Dominic Dembinski crede că teatrul de televiziune este o formă hibrid, dar care-ţi permite ceva esenţial: călătoria în spaţiu… „Hedda Gabler”, cu Ilinca Goia în rolul titular, îşi propune să fie un spectacol pentru lumea de azi, pentru noul spectator al teatrului de televiziune, într-o societate în care televiziunea aduce cu totul alt tip de tentaţii. Despre sensul şi rolul teatrului de televiziune şi despre momentul „Hedda Gabler”, am stat de vorbă cu regizorul Dominic Dembinski.

Spuneţi că nu vă defineşte conceptul „teatru de televiziune”. De ce nu?

Iniţial mi se părea că sintagma teatru de televiziune are ceva găunos în ea pentru că e o struţo-cămilă… E un termen care desemnează concepte destul de diferite. Pe de o parte teatrul este ceea ce se întâmplă pe scenă şi are un limbaj de semne vii, prin participarea directă a publicului. Iar, pe de altă parte, televiziunea produce un tip de teatru indirect, dependent mai mult de limbajul cinematografic. Publicul asistă, iar dacă nu-i place trece pe alt canal. Vorbim de brandul TVR… Sigur că e un brand extraordinar să faci teatru tv din anii ’50, dar gândiţi-vă că atunci nu exista alternativă. Era teatru tv luni sau marţi seară, linişte totală pe alte canale şi atunci audienţa era extraordinar de mare. Mulţi oameni din generaţia mea sau mai mari ca mine sunt crescuţi în nostalgia teatrului de televiziune unde i-au văzut pe marii noştri actori… Ăla a fost un anume teatru de televiziune, necesar pentru acea perioada şi care se adresa acelei perioade. Astăzi, când poţi foarte repede să te mişti de pe un program de divertisment pe altul şi când toată lumea se luptă pentru audienţă, sigur că şi această specie trebuie înnoită.

Şi totuşi, aţi ales să practicaţi teatrul de televiziune, această struţo-cămilă de care-mi vorbeaţi…

Teatrul de televiziune m-a atras în primul rând pentru că se transmite pe unde. Aceste unde electromagnetice – îmi spunea un fizician – nu se pierd niciodată şi călătoresc în spaţiu. S-ar putea ca un spectacol de televiziune să plutească în eter, în eternitate. Şi, după ce rasa umană a dispărut, „Hedda Gabler” sau „Trei surori” să plutească în cer şi o civilizaţie care vine după noi să capteze aceste informaţii şi să zică „Uite, dom’le, ce făcea civilizaţia asta dispărută”. E un poem ce spun eu acum, dar e unul dintre lucrurile care m-au interesat. Şi cumva am părăsit sala de teatru pentru asta. Eu sunt un venetic în televiziune, deja aveam un nume în teatru când am venit. Debutasem, cu destule scandaluri estetice, în vremea comuniştilor. Am fost adus în Bucureşti de Dinu Săraru, aşa, ca leopardul adus din junglă şi expus să se bată în prim-plan. Am fost unul dintre puţinii regizori tineri care au venit în Bucureşti cu contract de muncă. Teatrul Nottara m-a atras atunci cu o propunere incitantă: „Livada de vişini”, într-o distribuţie cu George Constantin, Alexandru Repan, Lucia Mureşan, Ioana Crăciunescu… Nu ştiu cât mi-a ieşit, dar a fost o tentaţie mare. Nu mai eram chiar la debut, dar eu şi acum, de câte ori fac un spectacol mă simt ca un debutant.

În ce sens?

Mi se pare că mereu o iau de la început, mereu descopăr ceva nou, mă interesează provocările. Aşa am luat-o în piept şi cu teatrul de televiziune în care m-am aruncat pentru că s-a creat o oportunitate în anii 90. Televiziunea voia să se legitimeze ca fiind liberă şi eu aveam un spectacol interzis cu mare tam-tam în 1984, un „Conu Leonida”, care luase premiu la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea, iar Paul Everac scrisese o diatribă împotriva mea, la care mi-a luat apărarea Valentin Silvestru… S-a iscat o polemică, în care Paul Everac scria contra regiei tinere din care făceam parte eu, Alexandru Darie, Victor Ioan Frunză, în vogă atunci, cu nişte spectacole rebele. A prins-o din zbor Monica Lovinescu, la Europa liberă… Şi aşa mi-a crescut cota. Europa liberă mi-a deschis calea spre Bucureşti… „Conu Leonida” s-a jucat de două ori, apoi fost interzis şi mi s-a cerut de către Cabinetul 3 să-l mai las pe Caragiale, că nu e momentul, şi să fac altceva. Am avut o interdicţie asupra lui Caragiale. Asta n-a însemnat disidenţă, nu vreau să mă laud, era exact ce făceau şi colegii mei. N-aveai cum să nu o faci. Valoarea era disidentă… Adevărul spus pe scenă era disident. Iar în 90, televiziunea m-a invitat să refac acel spectacol, ca să demonstreze că acum era libertate… Atunci am descoperit miracolul televiziunii, o jucărie nouă. Şi am fost sedus. Cumva am fost silit să renunţ la teatru, pentru că nu mi s-a mai prelungit contractul la Nottara. Aşa am făcut pactul cu diavolul…

Vă e dor să reveniţi în sala de teatru? Ce se pierde în teatrul de televiziune?

Se pierde foarte mult. Care e bucuria în teatru? Repetiţiile. Uneori regizorii nici nu mai vor să vadă spectacolul după ce a ieşit. Repetiţiile în teatru îmi lipsesc foarte tare, genul ăsta de comuniune, de echipă care lucrează în jurul tău. Dar eu am ieşit cumva din circuitul regizorilor care, după cum vezi, sunt cam aceeaşi care se rotesc prin teatrele din Bucureşti şi din ţară… Destul de greu poţi să faci o breşă. Într-o vreme umblau teatrele după mine, acum eu le mai fac din când în când propuneri, dar sunt prizat ca un bun regizor de televiziune. Altminteri, am un ascendent în domeniul filmului, pentru că tatăl meu a fost unul dintre primii directori de imagine din România… Copilăria mea e legată de mirosul de celuloid din aparatul lui.

Şi de ce n-aţi ales filmul? De ce struţo-cămila de care-mi spuneaţi? Care e specificul teatrului de televiziune?

Specificul îl descoperi încet. Eu un soi de înscenare a unui text teatral, într-un studio de televiziune, unde ai la îndemână şase privitori privilegiaţi – simţurile tale, care sunt camerele video… Tu, împreună cu regizorul de montaj, creezi un întreg limbaj în jurul actorului, spre a-l favoriza şi a-l pune în lumina potrivită personajului. Dar eu am descoperit asta destul de greu. Pentru că mi se părea că trebuie să construiesc în platou un spectacol ca la teatru, să folosesc platoul ca o scenă, după care să vin cu nişte camere şi să filmez. Ceea ce nu e bine. Acum văd teatrul de televiziune ca pe un fel de înscenare… Construcţia în platou e o înscenare scenografică vizibil nerealistă. Posibilităţile pe care le are teatrul de televiziune înseamnă deja şi un amendament estetic, pentru că minimalismul mijloacelor induce şi o stilistică specială… de exemplu, acum la „Hedda Gabler”. Imită stilistica BBC-ului, în recuperări teatrale, deşi el e creat de mine postmodern, un Ibsen adus în anii 50. Apoi, am căutat multe elemente de teatralitate, iar actorilor li s-a cerut să nu le fie casino jameshallison ruşine să joace o telenovelă de Ibsen… Iar un alt mare telenovelist e Shakespeare. Nu există telenovelă mai frumoasă ca „Othello” sau „Poveste de iarnă”. Am fost la Londra la The Globe şi-mi povestea ghidul cum venea peste Tamisa poporul cel mai nespălat cu putinţă şi stăteau acolo toată ziua, mâncau, aruncau coji şi se uitau la piese de Shakespeare. Astea nu trebuie uitate. Când un regizor nu are deschiderea spre popor, în sensul bun al cuvântului, ceva important se pierde… Strehler spunea: „teatru de artă popular”. Dacă poţi să faci asta e extraordinar. Asta mi-am dorit să fac cu „Hedda”, o telenovelă în cheie ibseniană.

Asta ca să daţi piramidonul cu sirop?

Nu… Voi, criticii, sunteţi foarte severi cu termenul de „telenovelă”. El a fost folosit însă de Llosa şi de Marquez, iar acolo e un mod de expresie interesant şi valoros. Eu vorbesc acum despre practica de a juca implicat şi nesofisticat şi nu departe de public. Pentru că în momentul ăsta publicul alege între „Dansez pentru tine”, Măruţă, Acces direct… şi deodată vine Ibsen, „Hedda Gabler”. E un risc asumat că el poate să schimbe canalul.

Şi ce se poate face să nu-l schimbe?

Ce-am făcut noi. Că am reuşit să aducem în faţa televizorului peste 10.000 de oameni, ceea ce e ceva.

În timpul comunismului, aşa cum spuneaţi, teatrul de televiziune avea un sens şi un public destul de clar. Acum pentru cine e? Pentru acest om obişnuit să se uite la „Dansez pentru tine”?

Avem şefi care consideră că teatrul de televiziune nu trebuie făcut, că e plicticos şi că publicul nu e interesat. Sau, eventual, să facem numai comedie sau, şi mai bine, cumpărăm un film străin. Trăim în România şi normalitatea a ajuns o victorie. Oricum, audienţa acum e făcută de post. Dacă eu dădeam „Hedda” la ProTv, o împachetau altfel şi o făceau mare bombă. Televiziunea română nu mai ştie să facă asta şi poate n-a făcut-o niciodată, poate nici nu e bine s-o facă nefiind o televiziune comercială. Totuşi, se trage din prea multe direcţii în TVR, care cred eu că e o insulă.

Mai e o insulă?

Da, din punctul meu de vedere este. Încă se fac lucruri pe care nu le poţi vedea pe alte canale. Până la urmă, publicul prizează ceea ce-i dai. Şi dacă i-ai da mai mult teatru, să zicem, ar deveni dependent de calitate. Teatrul de televiziune încă mai are fanii lui. Văd şi un public tânăr pe facebook… Cred, însă, că teatrul de televiziune trebuie să-şi formeze un nou public.

Şi cum trebuie să se redimensioneze?

Mijloacele de expresie trebuie să devină mult mai dinamice. Apoi, se poate ca piesa de teatru să se adapteze mult mai mult la limbajul cinematografic… Asta ar fi drumul al doilea, dar eu zic că nu trebuie părăsită nici zona BBC. Munca în platou nu trebuie abandonată, e un laborator.

Care e riscul de a face compromisuri în teatrul de televiziune, mai ales când ştim ce vrea telespectatorul…

Eu, când îmi aleg un text pentru televiziune, sunt atent dacă el are suficientă acoperire în interesul publicului de azi. Publicul e un conglomerat divers, îţi alegi o parte, nu te poţi adresa publicului în general. Că ştii că n-o să-i cumperi pe toţi. N-o să mă adresez celor care îşi rup hainele la un meci de fotbal. Vorbim de un public de nişă… Textul care trebuie ales pentru televiziune e cel care conţine un sâmbure de adevăr general uman şi care are şi puţin umor… Comicul e siropul. E un ingredient, dar nu trebuie coborât nivelul. Dacă te duci după public, te-a mâncat, iar asta poate deveni un compromis.

Pe care-l faci pentru ce? Pentru rating?

Niciodată n-a fost nimeni biciuit în TVR pentru rating. Poate din păcate… că până la urmă nici eu nu mi-aş dori să fac lucruri care să nu fie văzute de nimeni.

De ce aţi ales „Hedda Gabler” acum, la acest moment al vieţii şi la acest moment al publicului din România?

Pentru publicul de acum ar trebui să fie o surpriză, pentru că suntem înconjuraţi de vulgaritate, de prost gust, de vedete de carton. Într-o lume în care trăim de jur-împrejur cu buzele Biancăi Drăguşan cineva îşi asumă riscul de a ridica ştacheta… A fost o ambiţie repertorială recuperatorie. O ambiţie de salva o parte de public din buzele Biancăi şi ale nu ştiu cărui Copil-Minune… Ştiu că nu ăia se vor uita, dar cine ştie… Apoi, aveam lângă mine o actriţă la apogeul carierei ei, Ilinca Goia, şi mi-am dat seama că merită acum să facă Hedda Gabler, care i s-ar potrivi mănuşă. Când îl ai pe Hamlet, te gândeşti să faci „Hamlet”. Şi apoi mai e ceva. Eu, la 56 de ani câţi am împlinit, am trăit şi am trecut prin toate aceste roluri din „Hedda”. Am trăit tragediile şi dramele fiecărui personaj în parte. Eu, deşi am făcut multă comedie, sunt un maniaco-depresiv, ca şi colegul meu von Trier… Acele de la instrumentele noastre de măsură trec de la foarte jos, la euforia splendidă a îngerului şi după aia la o cădere, care e suicidală, ca cea a Heddei. M-am recunoscut în ele şi atunci m-am regândit pe mine, m-am reconstruit, iar ăsta e unul din lucrurile care sper să se vadă în spectacol. Aşa am şi reuşit să adun karma bună care a reunit echipa. Ştiau cumva că mă spovedesc şi că sunt acolo cu totul. Şi au vrut să-mi iasă spovada. Dacă nu faci tipul ăsta de spovadă, nu faci artă şi dacă nu duci asta la un exhibiţionism aproape impudic, n-ai făcut mare lucru. Revin la ceea ce spuneam la început: acest teatru se duce în eter şi rămâne undeva, acolo. Şi atunci, de ce să rămân un caz clinic într-un dosar, când pot să rămân într-un poem? Asta-mi dă televiziunea!