În geometria aplicată, măsurarea unghiurilor trebuie făcută cu precizie până la ultima secundă. Cu formule complicate şi ustensile performante se calculează obsedant de exact, pentru că o deschidere ceva mai mare a două axe poate duce la surparea unei clădiri abia după ce s-a pus ultima cărămidă. Unghiurile şi ascuţimile lor sunt esenţiale. La fel şi punctele de vedere în artă. De la perspectiva din pictură şi până la naratorul omniscient din romane, pentru a înţelege „ce a vrut să spună autorul” e esenţial să ştim din ce punct de vedere e spusă povestea. A cui voce o ascultăm, prin ai cui ochi privim, în cine avem încredere, de fapt?
Jocul de-a perspectivele este destul de timid în teatru. Personajele principale au întâietate, pe ele le girăm ori cu simpatie, ori le punem în cârcă tot dispreţul pentru că ne sunt antipatice, dar vrem-nu vrem pe ele le urmăm orbeşte în conveţia scenică. Pentru că „aşa a vrut autorul”. E nevoie de curaj şi calcule savante, precum cele din geometria aplicată, pentru a schimba unghiurile în scenă. Spectacolul „Miss Julie/ Domnişoara Julie” după August Strindberg, regizat de Katie Mitchell şi Leo Werner la Schaubühne am Lehniner Platz, Berlin, prezentat în prima zi a Festivalului Naţional de Teatru pe Scena Mare a Teatrului Naţional este un spectacol curajos, în primul rând din punctul de vedere al perspectivei. Curajos chiar şi la opt ani de la premieră. Povestea moralizatoare la adresa unei burghezii decadente, în care tânăra stăpână Julie se lasă dezonorată de lacheul Jean în Noaptea de Sânziene într-o bucătărie prin care mai trece din când în când şi Kristin, bucătăreasa logodită cu Jean cel fără scrupule, e transformată dintr-o dramă în cutie italiană spusă în spatele celui de-al patrulea perete, într-o mărturie personală a acestei martore inocente. Kristin devine personaj principal şi vedem, la propriu, prin ochii ei fragmentele esenţiale ale nopţii de păcat şi înţelegem la fel de bine ca ea despre ce e vorba între cei doi protagonişti ai piesei lui Strindberg.
Pentru ca acest unghi subiectiv să funcţioneze, realizatorii spectacolului au optat pentru dinamitarea convenţiei – scena e transformată întrun mini-platou de filmare, în care câteva camere video manevrate de actori şi tehnicieni surprind exact cadrul ideal, montajul live taie la secundă, efectele speciale sunt trucuri simple, dar care funcţionează estetic, iar sunetele sunt aplicate în timp real şi ele, fie că e vorba de apa care curge într-un lighean sau vocea naratorului. La vedere, filmul care o are ca protagonistă pe Kristin e turnat cadru cu cadru, ca un mediu-metraj one cut. Pe lângă performanţa şi precizia tehnică uşor de remarcat, spectacolul reuşeşte imposibilul: emoţia estetică. Cu toate firele la vedere, cu toate cărţile pe faţă, cu cel mai scump atu al teatrului pus între paranteze – prezenţa nemijlocită a actorului pe scenă – cu personajele principale ale piesei transformate în apariţii episodice, cu toate culisele înşirate pe scenă, cu tehnicieni cu tot, pare că acest spectacol îşi propune din start să calce în picioare tot ce poate crea emoţie într-o sală de spectacol. Şi, totuşi, reuşeşte. Emoţia rece, intelectuală, bucuria în faţa unui act de creaţie autentic, pe care îl vezi cum se naşte secundă cu secundă sub ochii tăi, fără nicio intenţie de a te minţi, cu o sinceritate pe care teatrul a început să o uite de dragul efectelor şi emoţiilor stoarse ca din lămâie, proiecţia de pe ecran are acel rafinament care te duce cu gândul la Bergman şi Tarkovski; chiar şi câteva cadre-citat contribuie ca un tribut la împlinirea acestui sentiment. Tot mecanismul scenic funcţionează şi reuşeşte să focalizeze atenţia, cu răbdare, pe povestea din spatele ochilor care privesc; ajungi pas cu pas în mintea şi în visele lui Kristin şi abia atunci uiţi să mai cauţi camera care filmează în acest moment gros-planul sau să vizualizezi exact cum e produs sunetul uşii care se deschide cu o cutie de lemn. Odată acceptată această convenţie dificilă poţi să intri în poveste chiar mai adânc decât într-un spectacol naturalist sau vizionând un film oarecare la mall.
Miza acestui spectacol nu e aceea de a spune o poveste de acum 130 de ani. Ştim povestea, iar dacă nu o ştim, aproape că nu mai e relevantă într-o lume în care clasele sociale s-au dizolvat de mult. Emoţia estetică pe care reuşeşte să o creeze acest spectacol e mai importantă decât eventuala performanţă actoricească pe care o pot prezenta actorii în manieră de joc clasică. Acest switch al punctului de vedere funcţionează împreună cu tot angrenajul tehnic din scenă. E un spectacol construit pentru noi cei ai prezentului care ne plictisim repede şi nu mai putem sta concentraţi mai mult de câteva minute pe un task. Există atât de multe task-uri pentru spectator, atât de multe focusuri în scenă, atâtea convenţii pe care să le repereze şi de care să se bucure că le „dă de cap”, încât atenţia e trează şi mintea stimulată în mod constant, până când ajunge să se poată bucura de frumosul estetic din faţa lui.
„Miss Julie/Domnişoara Julie” sau „Domnişoara Iulia” în traducere simplă şi directă, este unul dintre spectacolele paradoxale care se foloseşte de toate minciunile posibile pentru a fi adevărat. Tehnologia urcată pe scenă are de multe ori scopul de a minţi spectatorii, de a-i face să aibă încredere în gadgeturi mai mult decât în poveste. De această dată, convenţia care funcţionează de mii de ani îşi face la fel de bine treaba şi printre camere de filmat şi microfoane – convenţia e instrumentul de măsură cel mai de preţ în sala de teatru care potriveşte toate unghiurile, în aşa fel încât construcţia să nu cadă timp de mulţi ani.
Festivalul Naţional de Teatru
Miss Julie/ Domnişoara Julie
după August Strindberg
Distribuţia :
Jule Böwe
Tilman Strauß
Luise Wolfram
Cathlen Gawlich
Lisa Guth
Luise WolframVersiune de Katie Mitchell
Traducere în germană de Maja ZadeRegia : Katie Mitchell, Leo Warner
Scenogafia şi costumele: Alex EalesLumini: Philip Gladwell
Sunetul: Gareth Fry, Adrienne Quartly
Muzica: Paul Clark
Dramaturgia: Maja ZadeSchaubühne am Lehniner Platz, Berlin
Print