De ce am avut tot timpul senzaţia că regizorul visează – da, el însuşi – visele lui Swedenborg? Am visat, la rându-mi, fabuloase întâmpălări ştiinţifice, filosofice, mistice… Am participat la un spectacol care, printr-un parşiv efect de distanţare, se preface că îţi povesteşte despre viaţa şi opera lui Emanuel Swedenborg, dar, de fapt, te atrage – cu logica poeziei – în aventura cercetării de sine. Mihai Măniuţiu a scris un scenariu dramatic pe care l-a pus în scenă la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” Iaşi cu o echipă fără cusur. Şi declară că Domnul Swedenborg vrea să viseze este teatru postdramatic. Aflat, aşa cum spune Patrice Pavis, la răscrucea dintre montare şi performance. Dar eu l-am citit ca pe un poem medieval cu acute corespondenţe în sensibilitatea cea mai (post)modernă.
Şi nu pot să nu vorbesc despre Capitolul 15 – Cuiul, care mi-a amintit, aproape material, de Orbitor-ul lui Mircea Cărtărescu. Şi textul, şi decorul, şi songul, şi lumina, şi actorii au construit un moment intens liric, pe care însă, la final, autorul a ţinut să-l detensioneze printr-o replică excelent condusă în zona ironiei, numai bună să te trezească din poezie. A fost doar un exemplu, un moment pe care, ca să zic aşa, l-am luat personal.
Mă apăr aducând mărturie şi câteva rânduri extrase, pentru caietul-program, din volumul lui Mihai Măniuţiu, Despre mască şi iluzie: „Teatrul reclamă, totuşi, învirginări ale simţurilor noastre, ale scoarţei sensibile ce ne învăluie, ale corpului care – privat acum de destin – s-a resemnat să trăiască oarecum în contumacie, pe seama renunţărilor lui. Ne-am deprins să trăim cu noi înşine în oglinzi în loc de a avea puterea să ne proiectăm şi să ne îmbrăţişăm dublii compleţi şi reali – fie ei de orice natură, fie ei ai oricărui regn! Aceştia s-au retras în fantasmele noastre, ca de altfel tot ceea ce în noi nu a vrut să fie istorie, să cedeze succesiunii şi instantaneului pasager. De aceea, poate, visele sunt mai solidare cu esenţa noastră decât realizările cu care ne mândrim.”
Mi-e teamă că prea m-am lăsat furată de substanţa poetică a spectacolului şi nu am anunţat, din capul locului, că Domnul Swedenborg vrea să viseze este un musical. Original ca structură, „atipic” – spune compozitorul Şerban Ursachi. Songurile sunt diferite ca stil, nu numai de la un personaj la altul – firesc, atâta vreme cât contribuie la definirea fiecăruia în parte sau a grupurilor de personaje (Swedenborg şi alter-ego-ul său, servantele lui Swedenborg sau Demonul swedenborgian şi Femeia în roşu) –, cât şi de la un capitol la altul. Coregrafia Vavei Ştefănescu joacă, amprentează momentul, cu fantezie şi rigoare: „Orice fac, creez, arăt, spun, scriu trebuie să fie foarte bine conceput, construit şi comunicat“. Acum, cu muzică şi dans, se văd foarte bine şi costumele gândite de Valentin Codoiu nu numai în context spectacular, ci şi pentru decriptarea relaţiilor dintre personaje. Ca să-mi dau dreptate apropo de poezie, sensibilitate etc… îl citez din nou pe Şerban Ursachi: „o muzică ludică, dar plină de afecţiune”. Aşadar, muzica decupează acţiunea-nonacţiune, aşa cum o face şi lumina – Light design: Lucian Moga. Realitate, istorie, vis (mai ales vis), relaţie directă cu publicul (momentele Comentatorului swedenborgian) înseamnă tot atâtea soluţii de ecleraj, într-un desen riguros care are menirea de a stabili planurile în care se desfăşoară povestea şi, astfel, de a înlesni înţelegerea unui text, pentru spectator, nou ca factură.
Poate părea destul de greu să fii coerent şi consecvent într-un asemenea desiş de vorbe şi întâmplări petrecute sau nepetrecute, în realitate sau în vis, în iad sau în rai. Şi într-un decor care să certifice cei „28 de ani dedicaţi studiului. / 28 de ani dedicaţi ştiinţei şi unor descoperiri grandioase. / 28 de ani dedicaţi revelaţiilor angelice, călătoriilor şi vizitelor des repetate în multiplele raiuri şi iaduri ale lumii de dicolo. / Faceţi rapid socoteala, da… 84 de ani. /exact de 3 ori 28.” – aşa cum ni se povesteşte despre viaţa unei personalităţi exemplare. Dacă, ieşind la rampă, Cosmin Maxim (Comentatorul swedenborgian) ar fi spus că decorul semnat de Adrian Damian este imaginea interiorului fizic al eroului nostru, aşa, ca şi cum am putea să-l privim întors pe dos ca o mănuşă, eu aş fi crezut. De fapt, asta mi-am imaginat că văd. Dragostea, respectul şi uimirea pot fi tandre şi jucăuşe, chiar dacă Emanuel Swedenborg a lăsat urme adânci în opera unor scriitori ca Balzac, Dostoievski, Goethe, Borges, Strindberg, Walt Whitman. Era cunoscut şi ca profet şi clarvăzător, dar în conştiinţa lumii el rămâne unul dintre marii mistici.
Încă o dată: muzică, dans, umor de cea mai bună calitate şi actori de prim plan. Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi a venit în festival cu două spectacole la al căror succes contribuie din plin o trupă omogenă de un profesionalism care a cucerit marile nume ale regiei de teatru. Cei care ne-au spus povestea Domnului Swedenborg – deja premiată pentru cel mai bun spectacol la recenta ediţie a Festivalului de Teatru Scurt de la Oradea – sunt: Radu Ghilaş, Cosmin Maxim, Doru Aftanasiu, Tatiana Ionesi, Oana Sandu
şi Livia Iorga, Diana Roman, Loredana Coşovanu, Daniela Tocari, Cristina Florea, Alina Mîndru.
Print