La începutul fiecărei luni, revista Yorick vă propune, în „Film Corner”, o discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.
Au trecut peste 400 de ani de când Cervantes dispărea, pe un 23 aprilie, de pe această lume, lăsând în urmă una dintre cele mai frumoase opere care s-au scris vreodată. Personajul lui, Don Quijote, a rămas până azi chiar mai puternic decât numele creatorului lui și a dat naștere la numeroase interpretări și reinterpretări, lupta lui cu morile de vânt fiind poate cea mai invocată imagine-metaforă din întreaga istorie a literaturii.
Au trecut aproape 30 de ani de când regizorul Terry Gilliam se chinuiește să realizeze proiectul cinematografic „Omul care l-a ucis pe Don Quijote” și se pare că aproape trei decenii soarta i-a tot fost împotrivă, dar el n-a abandonat ideea și iată, în 2018, a reușit, și filmul a ajuns pe ecrane și în selecția de la Cannes, iar acum, în această primăvară, și pe ecranele din România. Mai degrabă fără succes s-ar putea spune, dacă ar fi să țin cont de propria experiență, și anume că am văzut filmul la câteva zile după premieră, într-un cinematograf dintr-un mare mall, singură în sală… Stranie experiență, oricum. Mai ales când filmul pe care-l vezi e un amestec suprarealist de vis și (i)realitate.
„Omul care l-a ucis pe Don Quijote” nu e, cu siguranță, capodopera lui Terry Gilliam, dar merită o discuție fie și pentru că i-au trebuit aproape 30 de ani ca să existe, fie și pentru că repune în discuție într-un mod foarte interesant pentru secolul 21 problema lui Don Quijote. Nu, nu dezvoltă o întreagă filozofie metafizică despre Cavalerul Tristei Figuri, ci rămâne mai degrabă într-o zonă ce combină un fel de film de aventuri pentru copii sau pentru copii mai mari și un tip de „realism magic”, ce are mai degrabă darul să te fure. Și te lași purtat într-o lume fascinantă în care se amestecă tot felul de clișee de filme de la Hollywood, în mod ironic, desigur, cu vechea istorie a lui Cervantes.
În lumea noastră, în care nu e loc prea mult pentru poveste, dar în care ne place să ne lăsăm furați de magia realităților virtuale și să trăim întâmplări fantastice, lucru pe care-l exploatează atât de bine industria cinematografică și cea publicitară, filmul lui Terry Gilliam jonglează ironic exact cu cele două tipuri de iluzie pe care le propun pe de o parte lumea de acum patru secole a lui Cervantes și pe de altă parte cea a începutului de mileniu III. Ce diferență e între morile noastre de vânt și morile de vânt de acum aproape jumătate de mileniu. Și, amestecând aceste povești, regizorul creează un film hipnotic, nu foarte comod la nivel de fir narativ, dar la un moment dat renunți să mai cauți și nodul în papura logicii lui, și să urmărești în ce fel se contorsionează firul narativ și te lași pur și simplu cucerit de imagini și sedus de umorul amar și destul de cinic al scenariului.
Un tânăr regizor care lucrează în publicitate, Toby (Adam Driver), filmează de zile întregi o reclamă, dar totul trenează, timpul trece și lucrurile par să se tărăgăneze la infinit – o cinică autoironie din partea lui Gilliam care face, evident, referire la felul cum au durat filmările la propria producție aproape trei decenii. Undeva în Spania… pierduți în univers. Și într-o seară, la o cină, împreună cu bogătașul care-i finanțează reclama, Toby găsește de vânzare la un vânzător ambulant o copie piratată a primului lui film, un film despre Don Quijote, filmat în urmă cu zece ani într-un sătuc din Spania, nu cu actori profesioniști, ci cu localnici. Și timpul începe să se amestece și amintirile asemenea. În Los Suenos, micuța localitate unde găsise pe-atunci un cizmar bătrân, pe care-l distribuise în rolul lui Don Quijote (Jonathan Price), și o tânără adolescentă, pe nume Angelica (Joana Ribeiro), distribuită în rolul Dulcineei, Toby va găsi acum doar cenușa acelor zile. Și va descoperi felul cum ficțiunea lui a schimbat pentru totdeauna viețile unor oameni. Lucru care nu poate rămâne nepedepsit… Filmat în mai multe locuri exotice din Spania, Portugalia și Insulele Canare, „Omul care l-a ucis pe Don Quijote” e un deliciu măcar din acest punct de vedere. Surprinde sălbăticia exotică a unei Spanii rurale, cu toată poezia satelor ei, cu celebrele mici localuri de tapas, cu străduțele pietruite și clădirile care păstrează încă savoarea intactă a Evului Mediu, cu procesiunile spectaculoase din Săptămâna Mare…
Aici, în acest peisaj atât de straniu și cu sclipiri magice ți-e mai simplu să crezi tot vârtejul de întâmplări incredibile în care va intra Toby. Care… se va trezi brusc prins în capcana lumii pe care el însuși o crease cu zece ani în urmă. Cizmarul se credea acum Don Quijote și-și juca rolul cu seriozitate și credință, iar el îi devine Sancho Panza. Prin zone deșertice și sate uitate de lume, Toby va intra în inima Spaniei adevărate, o Spanie unde timpul pare că s-a oprit în loc, o Spanie neatinsă cu adevărat de… aripa Uniunii Europene, iar el va plonja în acest univers despre care noi, europenii secolului 21, citim doar în cărți și zâmbim. La limita dintre vis și realitate regizorul îi va amesteca lui Toby realitățile și-l va face să trăiască pe viu întâmplări care seamănă cu cele din jocurile pe calculator, găsindu-le însă motivații reale. Va nimeri într-un loc în care se ascund imigranți marocani pe care-i va lua drept teroriști jihadiști, se va lupta el însuși cu tot felul de mori de vânt, va merge călare pe măgar, va descoperi o comoară din monede de aur spaniol lângă un cal mort și plin de viermi, va aluneca printr-o spărtură și va nimeri pe un fel de „tărâmul de dincolo” cu frumuseți ca de film fantasy, un lac superb și ireal între munți, unde o va descoperi făcând baie pe frumoasa Angelica, un fel de amazoană, între timp cu zece ani mai mare și multă experiență acumulată – un fel de Nina Zarecinaia de secol 21 – acum aflată în proprietatea unui rus bogat și extravagant. Va nimeri la petrecerea stranie, dementă, oferită de același rus Alexei, care e proprietarul unui castel uriaș, în care lumea e costumată ca pe vremea lui Don Quijote…
Și în tot acest amestec nebun de realitate, vis și fantezie, Terry Gilliam se joacă cinic cu mintea propriilor spectatori, oferindu-le în doze egale tipul de iluzie pe care și-l doresc, pe de o parte iluzia de tip film american de succes, cu toate clișeele lui, de la scena de seducție de la început, dintre el și „nevasta șefului”, scenă tratată cu umor, și până la iluzia de tip fantasy, care are din ce în ce mai mult succes – un fel de „Game of Thrones” răsturnat ironic…
Poate că meritul filmului e că nu se ia foarte tare în serios și că locurile filmate oferă – în ciuda tuturor acestor ironii și a comicului – o interesantă incursiune în lumea misterului pe care Spania îl păstrează. Finalul? Poate puțin prea forțat și greu de digerat, dacă nu-l privești tot cu umor…
Print
Un Comentariu