Nu doar pentru că suntem în Anul Caragiale am hotărât să vă oferim un număr dedicat lui Caragiale, ci pentru că, în mod ciudat, deşi mai toate teatrele din Bucureşti şi din ţară şi câteva dintre publicaţiile care mai au pagini dedicate culturii s-au ocupat de acest eveniment, el a rămas cumva marginal. Dincolo de aerul uşor festivist pe care-l are orice manifestare de acest gen şi care aduce cu ea, inevitabil, o inflaţie de spectacole şi evenimente în ton cu…, am hotărât să ne asumăm şi noi în plină vară, când unul dintre cele mai importante festivaluri din Bucureşti îi este dedicat tot lui Caragiale, riscul sau plăcerea de a vorbi, din nou, despre dramaturgul cu care convieţuim ferice, chiar dacă au trecut 100 de ani de la moartea lui.
Nu o biografie a lui Caragiale din mai multe unghiuri ne propunem în acest număr, primul dintr-o serie pe care o vom continua în toamnă, când se anunţă şi mai multe premiere, nici o analiză a ceea ce se întâmplă pe scenele româneşti cu acest prilej, în acest an. Ci, mai degrabă, ne propunem o revizitare a textelor lui şi o discuţie cu oameni care văd (sau nu) teatru, cu alţii care pun şi i-au pus în scenă textele şi cu alţii care au scris despre ele. Tocmai pentru că, în cazul lui Caragiale – pe care, clişeistic sau nu, ne place să-l numim contemporan cu noi şi prea adesea spunem că trăim în plin Caragiale – funcţionează, mai mult decât în cazul altor dramaturgi/scriitori, un fenomen ciudat. Este pe buzele tuturor, este „la modă”, este „în vogă”, regizorii şi cei mai tineri, şi cei consacraţi îşi tot încearcă talentul şi puterile pe textele lui, şi totuşi… Şi totuşi, ceva lipseşte.
Cu toţii suntem de acord în vremurile tulburi pe care le trăim – deşi istoria României n-a prea dus lipsă de tulburări – că mare parte din ce se întâmplă în viaţa politică şi socială, la nivel înalt sau mai puţin înalt, este de multe ori „copy” şi „paste” după lumea lui Caragiale, şi totuşi, atunci când vine vorba să mergem pe scenă, ceva din farmecul replicilor lui moare… O cale reală de a-i re-interpreta textele lipseşte. Sigur că nu există reţete, sigur că orice variantă propusă este posibilă, dar una dintre trăsăturile generale ale montărilor este umorul îngheţat sau, mai rău, anulat cu bună ştiinţă, sau, şi mai rău, vulgarizat şi transformat în kitsch.
Dar, când în şedinţa plenului reunit al Parlamentului, intervin replici şi situaţii de un umor involuntar, precum cele în care apar „cestiuni arzătoare” pe ordinea de zi, care trebuie re-votată şi voturile se numără de câte două ori şi fiecare se întrece în a-şi declara amorul pe viaţă pentru „România, ţărişoara mea”… Când Andreea Marin urcă pe scenă să dea un premiu şi îşi întreabă în public rivala dacă a făcut un copil cu soţul ei, când bacalaureatul e prilej de amuzament şi dezbateri zilnice, întrebarea e legitimă: pe ce căi să ajungi la Caragiale?
Nu căutăm soluţii şi nici răspunsuri – în niciun caz definitive –, ci doar vă invităm la o călătorie în lumea lui Caragiale, aşa cum o vedea el acum mai bine de o sută de ani, în lumea lui Caragiale, aşa cum o vedem noi, astăzi, la mai bine de o sută de ani, şi în lumea noastră, aşa cum ne imaginăm noi că ar fi văzut-o Caragiale, dacă ar fi trăit astăzi. O poveste despre un om prea întristat de ce vedea (şi prevedea) în jur, ca să nu fi scris cu atâta umor. O poveste despre un om prea ironic-jovial, ca să nu fi trăit cu voluptate tot românismul de care şi spre care fugea, de care i-a fost dor în anii autoexilului de la Berlin, românismul acela pe care îl iubea şi-l dispreţuia într-o măsură care, poate, dacă am descoperi-o astăzi, ar face ca spectacolele după piesele lui să arate altfel.