Dor de Mazilu

Multe fenomene interesante din punct de vedere socio-cultural s-au petrecut în România primilor ani ’90… Nu ştiu dacă acum, după trei decenii, am ajuns sau vom ajunge vreodată la maturitatea de a le analiza şi, eventual, a trage învăţăminte teoretice sau foloase practice. Unul dintre ele pare mai uşor de examinat, ca proces de masă, sprijinit de mijloacele media: muzica aşa-zis “uşoară”. Incluzând, de fapt, toate genurile sale non-culte sau non-folclorice, aceasta a cunoscut un fenomen de refuz a tot ceea ce fusese până atunci difuzat la posturile naţionale de radio, dar şi a tot ceea ce începuse să se închege la începutul acelor ani. Ca un soi de respingere a limbii române cântate. Unii muzicieni au preferat să se retragă temporar de pe piaţă, alţii au ales calea contractelor în străinătate, fiecare după stil şi posibilităţi. Unii au supravieţuit şi au revenit în formule adaptate vremurilor şi publicurilor, alţii au cedat locul noilor generaţii. Care nu au întârziat să apară. Unii au trăit doar o vară, alţii îşi continuă cu succes proiectele demarate în acei ani, transformându-se odată cu publicul lor.

În teatru s-a petrecut un fapt similar în ceea ce priveşte dramaturgia românească. Nume precum Baranga, Băieşu, Ecaterina Oproiu sau Tudor Popescu au fost şterse din repertorii, textele lor fiind considerate datate şi, poate pe bună dreptate, mult prea jucate în perioada precedentă. (Deşi unii dintre ei şi-au continuat cariera şi după 1989.) O soartă asemănătoare au avut-o şi comediile lui Mazilu sau piesele istorice ale lui Sorescu, care, fără a fi eliminate total, nu şi-au mai găsit regizorii şi, implicit, interpreţii. Din păcate, însă, locul lor nu a fost luat de o altă generaţie puternică de comediografi. Iar “buna tradiţie” a comediei româneşti, de la Caragiale citire, s-a diluat în texte care, precum unii muzicanţi, n-au trăit decât o vară. Or, aşa cum nota cu luciditate Mircea Ghiţulescu în Istoria dramaturgiei române contemporane, nu suntem acea cultură mare care şi-ar permite extravaganţa de a renunţa la orice tip de valori ce i-ar putea defini identitatea…

Subiectivismul acestui punct de vedere nu poate fi contestat şi recunosc cu onestitate că îmi este dor de acele replici vii şi acide, de dialogurile iuţi şi umorul special pe care nu le-am mai regăsit ca atare în piesele ultimilor (zeci de) ani. Mi-e foarte dor de vocea şi chipul lui Octavian Cotescu, inegalabil Caţavencu sau Nae Girimea, dar şi Cristofor, Chiţimia, Costel, Iordache, Gogu… Şi de aceea mă înclin în faţa oricărui regizor care alege calea reconsiderării acestor texte, fie şi în variante “aduse la zi”, inerente secolului XXI în care, pare-se, am intrat de mai bine de zece ani… Iar când este vorba despre un foarte tânăr artist, îndrumând o echipă de aceeaşi vârstă, mai că îmi vine să cred că am intrat în anotimpul speranţelor.

Proştii sub clar de lună de Teodor Mazilu este textul ales în 2010 de către Alexandru Robert Nagy. Produs de Teatrul Independenţilor Profesionişti şi Comunitatea lui Noe, şi găzduit prin diferite spaţii (mai mult sau mai puţin generoase), spectacolul îşi păstrează prospeţimea prin variile distribuţii pe care le-a propus de-a lungul timpului. Toate alcătuite din studenţi, în marea lor majoritate la Facultatea de Teatru din UNATC “I.L.Caragiale”. La rândul său student în anul III la Arta Actorului, Alexandru Nagy are o energie ce l-ar face invidios pe oricare promotor cultural. Şi asta încă de pe băncile şcolii. Acum, la 22 de ani, în CV-ul său sunt trecute: actor, manager cultural, producător şi regizor de teatru, redactor, preşedinte/director fondator a tot felul de comitete şi comiţii, comunităţi, teatre şi festivaluri. Nu e de glumă.

Cea mai recentă reprezentaţie a spectacolului Proştii sub clar de lună a avut loc la sfârşit de lună a lui Marte, la Godot Cafe, în cadrul programului “Open Stage”, dedicat tinerilor aspiranţi într-ale teatrului. Fără modificări majore în text, ci doar decupând câteva scene, regizorul Nagy alege calea sugerată de dramaturg şi elaborează minuţioase “fişe de personaj”. Creator al unui adevărat sistem satiric, Mazilu prezintă o întreagă lume şi oamenii săi, dar pe dos, frizând absurdul: “Tot ceea ce este neomenesc îmi e străin.” Savant curios, îşi cercetează umanoizii condamnaţi: “Mediocrităţi de pretutindeni, vă absolv pe toţi!” – pare a rosti în final, precum perdantul compozitor Salieri în filmul Amadeus.

Personajele sunt sincere în sentimentele lor, au conflicte interioare autentice şi strigă după credibilitate. “Nu sunt un sfânt, idioato, sunt o lichea” – se autocaracterizează exasperat şmecherul delapidator Gogu, un golan cinic şi imoral, dar delicat şi cu sufletul curat, un escroc sentimental cu suflet de copil. “Gogu nu moare! Gogu se transformă!” – degeaba speră femeile-iubite, căci chinurile facerii regretelor sunt zadarnice. Regizorul şi actorul Alexandru Nagy descifrează mazilian rolul, iar siguranţa de sine pe care o inspiră aduce a neseriozitate suspectă. Pare că şi-a descoperit personajul, care îi place la nebunie şi, dacă va avea puterea să nu îl recheme în clipe de căutări artistice, lumea îi va fi deschisă.

În contrapunct, controlorul financiar Emilian este un băiat admirabil, cinstit, echilibrat, un om cu principii care nu admite “intervenţiile”, nici măcar pentru propriul… cumnat. “În clipa cea grea a despărţirii citesc presa” – rosteşte calm Ştefan Pavel, în hohotele audienţei. (Pentru acest rol, tânărul actor a fost premiat la ediţia de anul trecut a Festivalului “Serile Teatrului Studenţesc”.) Atitudinea sa “ameninţătoare”, reacţie împotriva soţiei infidele – “Mă voi sinucide în bătaie de joc” – este considerată perfect justă de Vasilica, desenatoare tehnică. Aducând pe alocuri cu Elaine din Seinfeld, Alina Rotaru creează portretul-robot al unei salariate oarecare, nu indiferentă însă la farmecele colegului fruntaş pe ramură.

“Am sânii mici şi duc o viaţă monotonă” – se lamentează Ortansa, o femeie satanică şi cerebrală, frumoasă şi plină de prejudecăţi burgheze, zveltă şi fără principii. O întruchipează conform fişei Anca Dinicu. Prin contrast, Oana Ionescu – în Clementina – este o femeie plângăreaţă, sentimentală şi aparent incoruptibilă. Căci poate fi dispusă la concesii: “Am să fiu vulgară, Gogule, îţi jur!”

Intervenţia regizorală pare a se regăsi însă cel mai puternic în rolurile de compoziţie ale părinţilor Ortansei. Respectând indicaţia dramaturgului de a figura doi indivizi suspecţi, care se ajută, se completează reciproc, Teodora Filip şi Danni Ionescu creează un personaj dublu, ca o mască, rostind liniar şi sacadat replicile, întru efectul hilar asigurat.

În fine, în rolul de mică întindere al ospătarului, Ionuţ Niculae îşi adună forţele pentru a-şi concentra la maximum mijloacele de expresie şi… reuşeşte: “Durerea aparţine clientului. Noi n-avem decât băutura.” Înfăţişarea, mimica şi rostirea anunţă un actor comic de viitor, al cărui traseu merită urmărit.

Alcătuit dintr-o succesiune de tablouri, într-un decor minimal schiţat prin câteva elemente de recuzită, spectacolul insistă asupra dialogurilor filosofice ale semidocţilor, simpli proşti sub clar de lună, cele mai multe inspirate de “sentimentul complex al dragostei”… Nu sondează profunzimile monstruoase ale iminentului pericol pe care l-ar reprezenta aceste personaje, aparent inocente. Dar redescoperă cu tinereţe şi vioiciune un text care, într-o ţară a eternei tranziţii, îşi pierde orice urmă de “datare”. Vechi încă din timpul lui Aristofan, ipocriziile şi metehnele sunt aceleaşi de la Caragiale încoace în spaţiul românesc, iar personajele descind dintr-un Mitică atemporal. Şi, din când în când, le face bine o resuscitare.