În virtutea gradelor în plus şi a spectacolelor în minus, din plictis estival şi prea-plin politic, în aerul sufocant al saunei cu proporţii de metropolă, visez la bucuria ninsorii şi a vântului care suflă cu putere la Teatrul Bulandra –„Îngropaţi-mă pe după plintă”.
„Secătură, sinistră, scârbavnică şi blestemată! Paduche ce eşti! Te calc în picioare! Fac doi din tine! Blestemat să fii de ceruri, de Dumnezeu, de oameni, de peşti, de păsări, de ape, de pietre şi de văzduh!” – Bunica. Bunica pe care niciun copil nu o merită. Un torţionar în haine civile, cu căciulă croşetată şi papuci de casă. Paranoică, prefăcută, acaparatoare, egoistă, rea. O urăşti. Şi pe bună dreptate. Cum să admiţi ca o bunică să îşi chinuie nepotul, îl sufocă şi care pe deasupra îşi tratează soţul ca pe o cârpă? Cum să nu urăşti un monstru?
Să fie monstru personajul interpretat de Mariana Mihuţ în spectacolul de la Bulandra? Îşi urăşte soţul şi fiica şi nepotul? E un tiran lipsit de afecte? Din egoism şi răutate se poartă aşa? Nu. Din dragoste! Din dragostea pe care a revărsat-o peste toţi cei care nu au ştiut să o primească. Din dragostea care i-a fost refuzată. Din dragostea furată. Din dragostea înşelată. Din dragostea pe care o râvneşte de o viaţă. Dragostea din care le-a dat tuturor şi dragostea din care a uitat să-şi trăiască viaţa. Bunica e toată iubire! O iubire sufocantă, ciudată, aparte, atipică. Iubirea-ură. Iubirea unei femei care şi-a trăit viaţa pentru ceilalţi şi care a ajuns să urască fericirea care i s-a refuzat încă o dată şi încă o dată. I s-a consumat iubirea şi acum încearcă să supravieţuiască din cioburi de tandreţe şi milă pe care le stoarce din sufletul secătuit. Şi e atât de frumos… Frumos până la lacrimi. Lacrimi pe scenă, lacrimi în sală, lacrimi la ieşirea din teatru şi lacrimi acasă. Apoi rămâne o linişte odihnitoare, o căldură venită de nicăieri şi fericirea pe care ea nu o poate atinge. Şi e bine. Şi ei îi e bine în scrânciobul legănat de îngeri, acolo unde am lăsat-o la căderea cortinei. Acesta e spectacolul ”Îngropaţi-mă pe după plintă” în regia lui Yuri Kordonski.
Dramatizarea după romanul omonim al lui Pavel Sanaev gravitează în jurul acestei femei. Spectacolul nu este autobiografic precum romanul, iar centrul de greutate trece de pe Saşa pe Bunică. Yuri Kordonski nu ne oferă doar fereastra ochilor nepotului care, ajuns la vârsta maturităţii, îşi rememorează copilăria disputată între mamă şi bunică, ci un perete de sticlă imens prin care vedem povestea aşa cum a fost. Nu există nici Bau-Bau şi nici eroi de basm. Doar oameni şi adevărurile lor de viaţă. Şi câte adevăruri mai sunt… Al lui Saşa, copilul inocent care nu vrea decât să fie ca toţi ceilalţi copii – cu mama, cu tata, iubit şi îngrijit. Al Mamei care vrea să repare greşelile trecutului şi să îşi mai încerce o dată norocul la fericire. Al Bunicului care a fost fidel o viaţă şi care aşa, actor ratat cum e, are dreptul la o bătrâneţe liniştită. Şi adevărul Bunicii – poate cel mai adevărat dintre adevăruri, tocmai pentru că e cel mai dureros. Şi îi crezi pe rând pe fiecare în parte. Îi condamni şi îi iubeşti pentru că sunt vii; nu rânduri pe hârtie şi nici umbre pe o pânză. Nu actori într-un spectacol sau personaje abstracte. Sunt de-ai tăi. Şi invariabil regăseşti o bucăţică din tine măcar în unul din ei. Eu una ţin într-o cutie de lemn „nimicuri” dragi, la fel ca Saşa. Şi bunicul meu aducea din delegaţii cadouri preţioase. Şi mama se punea la mintea mea şi ne jucam Piticot. Şi bunica mea îmi dădea de mâncare în ideea să nu rămân mică şi pricăjită. Dar nu motivele mele sunt importante. Eu sunt una singură într-o sală în care alţi trei sute de oameni au lacrimi în ochi sub zăpada albastră care cade peste ei. Nu ştiu de ce, dar respiraţiile noastre sunt la unison cu cele ale actorilor. Poate că s-a pogorât îngerul peste spectacol şi în seara asta.
În sunet tragic de violoncel, sub lumina rece, se rotesc pe scenă câteva piese de mobilier şi universul domestic multifaţetat ni se deschide în toate detaliile lui – de la canapeaua cu gândăcei, la fox-terrierul de lemn şi până la cojiţele de brânză pentru păsări din cutiuţa metalică de lângă chiuvetă, totul e acolo. Casa copilăriei nostre. A celor care am avut lacrimi în ochi. Şi după ce te laşi ameţit de turnanta de la Bulandra care întoarce pe toate feţele camerele din casa bunicii şi îmbătat de acordurile de violoncel… vin actorii. Pe Marian Râlea l-am văzut la 9 ani. Nu, nu eu aveam 9 ani când mă trezeam duminica să-l văd pe Magician; eram şi mai mică de atât. El, pe scenă, în seara asta avea 9 ani. Pe cuvânt. Un copil sensibil, bolnăvicios, dar jucăuş, inventiv, inteligent şi foarte atent la ce se întâmplă în jurul lui. Yuri Kordonski nu l-a gândit pe Saşa ca pe un narator omniprezent. Saşa nu e adultul care joacă rolul copilului, ci odată ajuns între umbrele care prind carne în faţa noastră, Saşa are 9 ani şi ne povesteşte cu haz, inocenţă şi seriozitate. E dureros de matur copilul ăsta de 9 ani când o întreabă pe Bunica ce se întâmplă cu omul în Iad şi în Rai, sau atunci când cuprinde toată viaţa Bunicii în câteva cuvinte: „S-a rupt firicelul iubirii”. Asta e cheia întregului spectacol. M-am bucurat ca într-o dimineaţă de duminică din copilăria mea de Marian Râlea în acest rol, tocmai pentru că nu l-am mai văzut pe Magician. Bunicul, Claudiu Stănescu, e contra-punctul comic la comedie şi contra-punctul dramatic la dramă. Parcă venit dintr-un alt tablou de familie, e frust, cu picioarele bine înfipte în pământ, o materie brută care nu vrea să se lase şlefuită. Postura îl recomandă drept capul familiei, însă soţia i-a suflat acest rol. Andreea Bibiri e Mama, „ciumiţa”, aşa cum o alintă Saşa (adaptare după formula Bunicii: „Ţi-a venit ciuma bubunică”). Deşi mi-aş fi dorit să o iubesc şi eu aşa cum o face fiul ei, nu pot. Emoţia pe care o poartă pare contra-făcută şi văd în ea mai degrabă camaraderia prietenului de nădejde, decât candoarea şi raiul matern la care speră Saşa.
Şi ar mai fi Bunica. Am auzit de multe ori, am citit-o de şi mai multe, am spus-o mereu: Mariana Mihuţ este formidabilă, Mariana Mihuţ este genială, Mariana Mihuţ este uluitoare. Mă aşteptam să fie astfel şi de data asta. Dar e mai mult. Pe mine la şcoală nu m-au învăţat cuvântul care să spună cum e Mariana Mihuţ în acest spectacol. Dacă minimalizez ceea ce face pe scenă pot să spun că devine o scorpie bătrână când îşi înjură nepotul şi soţul, o mamă inumană când îşi blesteamă fiica şi că o crezi până la ultima literă. Apoi, are un haz nebun când, din te miri ce, pe nesimţite, te face să pufneşti în ras. Te ţintuieşte în scaun şi uiţi să respiri când cu cea mai sfâşietoare sinceritate povesteşte cum şi-a îngropat fiul de nici doi ani şi cum a fost internată forţat la balamuc. Iar la final îţi scoate inima din piept şi ţi-o pune în mână; priveşte-o dacă poţi. Nu ştiu cum, nu ştiu de ce. Ştiu doar că e singurul om care poate să facă asta.
Şi cum între timp am căutat şi în dicţionare, şi în enciclopedii, şi pe Google şi tot nu am găsit cuvântul pe care îl caut, mi-am dat seama că m-am obosit degeaba. Îl ştiu de când m-am născut. Saşa spune la un moment dat că Bunica e viaţa şi Mama e fericirea.
Pentru mine, Mariana Mihuţ e mama.
Print