„Ai mei erau din Calafat, unde amândoi locuiau pe aceeași stradă. S-au căsătorit și, tineri și fericiți, au pornit-o în lumea largă. Așa se face că eu m-am născut în București, acolo unde întorceau tramvaiele 7 și 15, a treia stație de la Sebastian, într-o căsuță dintr-o fundătură. Era în ’41.” Și era 3 februarie.
Să spun despre Ștefan Iordache că a fost un mare actor fără de care teatrul românesc ar fi fost mai sărac? E redundant. Să vorbesc despre rolurile lui minunate, despre premiile lui și despre tot ce a făcut în film? Asemenea. Să spun că mi-e dor de el? E prea mult, poate, și prea patetic. Am apucat să-l văd în prea puține spectacole… Îmi amintesc, însă, în mod straniu o seară la Teatrul Nottara și un spectacol despre care nu se vorbește așa de mult, „Prințul negru”, pe care l-am văzut într-un final tulburat de adolescență și atunci am știut că este unul din acele momente pe care nu le uiți niciodată. De undeva, din ultimele rânduri ale sălii mari de la Nottara, am urmărit povestea de dragoste a lui Iris Murdoch și am luat-o foarte personal, așa cum numai teatrul te poate izbi la vârsta aceea… Îmi amintesc apoi un alt moment, într-o zi de iunie, în curtea de la Gruiu, când doamna Michaela Tonitza-Iordache ne-a invitat, la sfârşit de facultate. O după-amiază întreagă în care Ștefan Iordache a stat la masa din grădină și s-a uitat la noi, apoi, spre seară, l-a chemat pe Nelu Ploieșteanu și au cântat împreună până noaptea târziu. Mi-l amintesc la Mangalia, pe malul mării, la o terasă, la Gala HOP. Mi-l amintesc cântând în „Barrymore”. Mi-l amintesc foarte trist și abătut într-o seară, în culise la Teatrul Național din București, după una dintre puținele reprezentații cu „Ecaterina cea Mare”, ultimul lui spectacol.
Dar pentru că ieri a fost 3 februarie și pentru că oamenii se uită prea ușor în lumea noastră, îmi asum riscul de a fi patetică și de a spune că mi-e dor să-l văd pe scenă și să-i aud vocea inconfundabilă. Nu despre marile lui roluri vreau să vorbesc și nici despre teatru, ci despre copilăria lui Ștefan Iordache, așa cum și-o amintește el în dialogul cu Ludmila Patlanjoglu, în volumul „Regele scamator”. „Mi-amintesc de o întâmplare, ca o premoniție, o premoniție care, poate, mi-a marcat viața. Era vară, se copseseră lubenițele, aveam un morman întreg în șopron. Mama-mare era în ogeac, fără mâncare. Se amurgise, și eu, înfășurat într-un cearșaf alb, m-am furișat până acolo, la șopron, și am început să vorbesc pițigăiat și mă făceam că fur pepeni. Și atunci, mama-mare a ieșit cu făcălețul – făcea mămăliga – și-a căzut pe scări săraca… Când am văzut asta, m-am speriat și eu și am strigat: Mam-mare, eu sunt! Nu m-a blestemat, nici măcar nu m-a certat, mi-a zis doar atât: Bre, muică, tu scamatoriu o să te faci! Scamatoriu, pentru ea, probabil, însemna artist.”
Și artistul avea să scrie peste timp „Jocul cu arta!”
„Sunt conștient că noi, actorii,
trebuie să plătim pentru acest joc permanent
de-a viața și de-a moartea.
Este ceva deasupra noastră.
Cred că Dumnezeu este în noi, în oameni.
Deci poate fi și în mine.”
Rămân emblematice cuvintele cu care se deschide cartea. Emblematice pentru un om, emblematice pentru o lume care a dispărut… „Întotdeauna am trăit cu spaima că o să uit de unde am plecat. Pentru că am văzut prea mulți oameni care și-au negat rădăcinile, uitând. Și, ca să mă trezesc, din când în când, din euforia pe care ți-o dă meseria asta a mea, mă duc să-mi revăd cartierul. O iau din Dorobanți (unde stau acum), pe jos, până în Rahova. Acolo, aproape totul a fost dărâmat… E groaznic să nu mai găsești locurile în care ai trăit și ai copilărit! E trist când amintirile se încețoșează…”
Print