Dorina Lazăr: În timpurile noastre, regizorul mătură cu actorul pe scenă…

dorina bunInterviu realizat de Tiana Alexe, Teatrologie, anul I, UNATC București

Este actriță de teatru, televiziune și radio și, din 2003, este directoarea teatrului Odeon. Despre Dorina Lazăr s-ar putea scrie cărți pentru a-i surprinde întreaga carieră din teatru și film din ultimii patruzeci de ani. Cine nu a auzit de filmul „Angela merge mai departe” sau de spectacolul „Năpasta”? În prezent, poate fi văzută în mai multe spectacole ale Teatrului Odeon, este Ecaterina cea Mare în „Casanova”, este Chiriachița în „Titanic vals” și va doamna Mullerova în „Svejk”, un spectacol care va avea premiera în curând, la Teatrul Odeon, în regia lui Alexandru Dabija. Astăzi, în biroul Dorinei Lazăr am stat la povești despre de teatrul din viața ei și viața ei în teatru…

Care este prima amintire legată de teatru? Ați știut de atunci că veți face teatru?

Primul spectacol pe care l-am văzut a fost în Hunedoara, la Cazină, care era o sală de cinematograf, cu podele date cu bradolină și unde era un fel de scenă. Și primul spectacol pe care l-am văzut a fost un spectacol coupe: prima parte „O noapte furtunoasă” și partea a doua „Ursul” lui Cehov. Eu stăteam între bunici și săracu’ bunică-miu, care era mort de obosit, adormea și mai sforăia și îi dădea bunica un ghiont. Înainte de această „Noapte furtunoasă” au fost spectacolele de la grădiniță în care noi trebuia să spunem „Greierele și furnica” și eu eram greierele, iar furnica era o prietenă de-a mea, care și azi îmi e prietenă și vorbesc cu ea cel puțin o dată pe săptămână la telefon. La mine a fost complicat. Mama mea a fugit de acasă ca să se facă actriță… Veneau mamele care îi îmbrăcau pe copii, iar la mine, dacă mama nu era, tata era la pădure, așa că mă îmbrăcau celelalte mame. Cred că era un sentiment de frustrare… Anii au trecut. Nici nu m-am gândit să mă fac actriță, dar la școală profesoara de română pe mine mă punea întotdeauna să citesc poeziile și, mai ales, dialogurile dramaturgilor.

Ați venit în București. Cum vi s-a părut admiterea la Institut?

Am venit în București cu cărțile de filologie… N-aveam 17 ani. Eram o fată grăsuță, destul de prostuță și spuneam „În jurul unui divorț” a lui Topârceanu, poezie pe care o spusesem la serbarea de sfârșit de an la Hunedoara, când toată lumea mi-a zis să mă duc să dau la Institutul de Teatru. Și n-aș fi dat, dar mama mea, care între timp venise în București și era actriță la Bulandra, mi-a zis să mă duc. M-am dus la cursurile de pregătire la doamna Sanda Manu și ea mi-a schimbat poezia. Și am avut noroc că am intrat într-o clasă bună cu oameni minunați.

În sesiune aveați un anumit mod de a învăța?

Doamne, era un calvar! Încercam să învăț în toate modurile posibile și imposibile. Problema era că după o pagină adormeam. Nici învățatul pe podea nu dădea rezultate. Adormeam și nu mai simțeam nicio durere de spate.

Am jucat în condiții cum n-ai putea să crezi. Am jucat într-un cuptor de pâine amenajat în scenă. Am stat la un hotel la Zimnicea… ce să-ți spun? Dimineața când ne-am trezit, colega mea de cameră zice: „șoarecii mi-au mâncat chiloții”.

Cum a fost perioada de după terminarea facultății? Ținând cont că 50 dintre colegii dumneavostră au terminat în același an, ați reușit să vă remarcați imediat?

Eu am o carieră făcută cu pași foarte mărunți, spre deosebire de Ion Caramitru sau de Valeria Seciu, care au jucat imediat după ce au absolvit „Eminescu și Veronica Micle” la Teatrul Național și s-au lansat. Eu am luat-o foarte cu încetul. Am și nimerit la un teatru periferic. La Teatrul Regional București, care era un teatru înființat în anul când noi am terminat. Pe vremea aia nu se putea rămâne în București. Trebuia să faci trei ani de provincie și, înființându-se acest teatru, Finteșteanu ne-a luat pe câțiva și ne-a dus acolo. Nouă ani de zile am jucat în acel loc. Când am venit la repartiție eram îmbrăcată cu bluza de la spectacol și atunci am aflat că au apărut locuri în București. Eu aș fi putut să aleg, pentru că eram destul de în față, dar nu mi-a dat nicio clipă prin cap că aș putea să-mi iau cuvântul înapoi. Și am făcut bine că m-am dus acolo pentru că am jucat mult. Am jucat în condiții cum n-ai putea să crezi. Am jucat într-un cuptor de pâine amenajat în scenă. Am stat la un hotel la Zimnicea… ce să-ți spun? Dimineața când ne-am trezit, colega mea de cameră zice: „șoarecii mi-au mâncat chiloții”. Eh, după aceea am plecat la Giulești. Directoarea de la Giulești, Elena Deleanu, una dintre cele mai bune directoare, a obținut această clădire, sala din Giulești și după aceea a obținut și sala aceasta. Atât am rugat-o, că vrem să jucăm și noi în centru. Am fost foarte fericiți. Atunci a început o epocă nouă.

Dacă nu ați fi reușit în teatru, ce altceva v-ați fi văzut făcând?

Mi-ar fi plăcut să lucrez cu copiii. Mi-ar fi plăcut să fiu educatoare. Chiar știu să mă joc cu copiii. Îmi aduc aminte că într-o vară, la Drajna, la țară, era ziua Anei și părinții ei i-au invitat toată grupa de la grădiniță și știu că le-am făcut teatru de păpuși și le-am făcut program să stea liniștiți. Îmi plac copiii tare mult.

Mama dumneavoastră a fost actriță. Considerați că talentul este genetic?

Nu, nici vorbă. De obicei se spune că din două în două generații merge. Când s-a născut Ana și a început să crească, am simțit că are o voce mai degrabă de mezzo-soprană. Ah, zic, o ieși din ea vreo Montserrat Caballé. De unde…?! E călcată de elefant pe ureche. N-are treabă.

Le spun tuturor celor care vin în teatru sau vor să dea la facultatea de teatru. E o profesie care îți cere multă putere… aș zice sacrificiu. Ce sacrifici? Trebuie să-ți sacrifici orgoliul. În clipa în care ești orgolios și nu ai puterea să înghiți și să mergi mai departe, nu trebuie. Pentru că atunci vei fi frustrat toată viața. E o meserie de umilință.

Ce sfaturi i-ați da nepoatei dacă v-ar spune ca vrea să devină actriță? Dar tinerilor ce-și doresc să urmeze această meserie?

Aș pregeta. Nu știu ce să-ți spun. Le spun tuturor celor care vin în teatru sau vor să dea la facultatea de teatru. E o profesie care îți cere multă putere… aș zice sacrificiu. Ce sacrifici? Trebuie să-ți sacrifici orgoliul. În clipa în care ești orgolios și nu ai puterea să înghiți și să mergi mai departe, nu trebuie. Pentru că atunci vei fi frustrat toată viața. E o meserie de umilință. Am zis de o mulțime de ori. Te umilești de tot. Trebuie să accepți faptul că joacă cel de alături ceea ce crezi tu că ai putea să joci, faptul că ți se pare că ăla nu e atât de bun pe cât ai putea tu să fii, și totuși e el preferat… Poate că regizorul are dreptate, dar tu nu ai atâta putere să te obiectivezi. Trebuie să accepți faptul că de foarte multe ori – și văd că din ce în ce mai des, în timpurile noastre – regizorul mătură cu actorul pe scenă, ceea ce nu mi se pare corect. Eu am prins regizori bătrâni, regizori importanți pe care i-am avut și ca profesori la Institut, dar care erau destul de grijulii cu actorul. Ce mi-aud mie urechile în ziua de astăzi… Poate că este neputința regizorului care încearcă să se defuleze și să-l umilească pe cel de lângă el, pe cel din fața lui. Și asta se poate… Revenind la Ana a mea, nu știu dacă aș sfătui-o să facă profesia asta. Sunt foarte fericită că fata mea nu a făcut profesia asta. Și sunt mulțumită, pentru că din poziția pe care o am acum, dacă aș fi ajutat-o și aș fi împins-o de la spate, ea neavând calități, în timp și eu mi-aș fi reproșat, și cei din jur m-ar fi înjurat că o împing… Dacă n-o împingeam și ajungea prin forțele proprii, tot ar fi spus lumea că am împins-o din spate. Așa că, în fiecare zi îi mulțumesc lui Dumnezeu că a făcut filologie, română-franceză, că lucrează la radio, la secția franceză.

Care sunt fricile dumneavoastră atunci când sunteți pe scenă?

Tot timpul mi-e frică. Mi-e frică să nu uit textul, mi-e frică să nu uite partenerul textul, mi-e teamă că ce fac eu nu e bine. Eh, te lași în șa după aia, nu te mai gândești… că, dacă te controlezi tot timpul, iese o prostie. Acum, de exemplu, eu sunt disperată. Suntem în repetiții cu „Svejk”. De sâmbătă într-o săptămână este spectacolul și eu am o scenă, care e cea mai mare și care nu e repetată. Și tot se repetă altceva și altceva și tot stau, bat din picioare pe lângă scenă și aștept. Mi-e frică de mor.

E un miracol teatrul. Te ia Dumnezeu în brațe și te ține două ceasuri, iar când s-a lăsat cortina recapeți greutatea ta. Eu sunt foarte fericită că am făcut profesia asta.

Sunteți superstițioasă?

Nu sunt foarte superstițioasă, dar am niște superstiții. Cred în ziua de marți, în care mi se dezleagă toate lucrurile, cred în cifra șapte, eu fiind născută pe șapte, cred în prezicerile zodiacale, chiar cred. Mă închin întotdeauna înainte de a intra în scenă.

Ce este „teatrul” pentru Dorina Lazăr?

Nu mă pot vedea în afara lui. Chiar nu mă pot vedea. E un miracol teatrul. Ne tot mirăm cu toții, că ne tot plângem că ne doare câte ceva – noi ăștia mai bătrâni – și intri pe scenă și nu te mai doare nimic. Te ia Dumnezeu în brațe și te ține două ceasuri, iar când s-a lăsat cortina recapeți greutatea ta. Eu sunt foarte fericită că am făcut profesia asta. Eu stau aici de la 11.00 până la 16.00 și dacă am spectacol mă duc la scenă și lucrez și după aia ajung acasă. Nu mi se pare greu. E atât de important să-ți placă ceea ce faci pentru că nimic nu e greu atunci. Nimic, nimic, nimic!

Print

2 Comentarii

  1. Serban 14/02/2016
  2. Eu 17/02/2016

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.