Interviu realizat de Alex Panait, anul I, Teatrologie, UNATC București
O duminică însorită, contrastând cu frigul de-afară și cu timpul care părea a sta în loc, o stradă aproape pustie și un local liniștit din zona teatrului de Comedie, unde muzica se auzea mai tare decât ar fi cazul. Iată contextul în care a avut loc întâlnirea mea cu Dorina Păunescu, actrița Teatrului Evreiesc de Stat. La ora actuală este una dintre puținele actrițe din România care au fost angajatele a nu mai puțin de șase dintre teatrele importante din țară: Botoșani, Arad, Oradea, Bacău și Târgu Mureş, periplul artistic încheindu-se în urmă cu 34 de ani, la Teatrul Evreiesc, unde își continuă activitatea și astăzi. În stagiunea curentă, joacă în „De La Caragiale La Șalom Alehem”, „Musca Spaniolă”, „Motke Hoțul”, „Purimșpil – O Comedie”, „Mazl Tov… And Justice For All!” și „Yom Kippur”.
Să începem cu începutul. Aș vrea să ne întoarcem perioada copilăriei dumneavoastră…
Am fost un copil foarte dorit, să știi, de asta m-au și botezat Dorina, de la dor. Sunt bucovineancă, născută la Cernăuți, la Plaiul Cosminului, de unde nu am nicio amintire. La un an și două luni, am fost forțați să ne refugiem. Tata era pe front atunci. Intrau rușii prin zona unde stăteam noi. Am fugit de ruși. Mama m-a luat în brațe, a luat cheia, a închis casa și a fugit cu mine. Cheia o am și acum, mi-au lăsat-o ai mei. O păstrez cu sfințenie! Atâta mai avem noi de-acolo, atât a mai rămas din toată averea noastră. Eu am rămas cu acea cheie, iar ai mei au rămas cu amintirile! Din când în când, visez o casă albă pe un delușor cu mult verde de jur-împrejur, casa noastră din Bucovina. Între timp, tata a venit de pe front Am stat pe undeva la Pitești până s-a liniștit războiul. Eu sunt fată de învățători. Ai mei au primit au primit post în prima comună după Constanța în drumul spre București, Valul lui Traian. Acolo mi-am făcut eu o bucățică de copilărie. În comună aveam mulți turci, tătari, aromâni. M-am simțit extraordinar cu ei, ne înțelegeam foarte bine. Eram foarte, foarte săraci. Dar fericiți! Tata, ca să ne țină, avea niște stupi. După 2-3 ani, a primit postul de director la școala din comună, iar noi ne-am mutat acolo, la școală, unde am stat până la 25 de ani.
Când v-ați dat seama că doriți să mergeți pe această cale – actoria?
În copilărie am debutat ca actriță. Am fost fata care aduce ploaia! Știi, ca în piesa „Omul care aduce ploaia”, de Richard Nash. Dobrogea e foarte secetoasă, acolo se practica des Caloianul. De Paști, se adunau toate fetele tinere, de 5-6 ani și făceam împreună păpușa aia de lut, iar apoi o înmormântam. Eu boceam, am fost Primă Bocitoare. Pe urmă îl dezgropam, îl aruncam într-o fântână, cu toate procesiunile aferente. E un întreg spectacol acolo! Și știi că ploua după aia? Revenind, în clasa a șasea, tata m-a luat și m-a dus la operă, în București. Acolo am văzut Dama de pică, a lui Ceaikovski, și am fost foarte impresionată de doamna care cânta pe scenă. În clasa a noua, aveam o doamnă pedagog care ne-a dus la teatru, atunci am fost eu prima dată la teatru. Și ce crezi că am văzut? Nora de Ibsen, a teatrului din Galați, care era în turneu la Constanța. Pe Nora o juca Gina Patrichi. O divinizez și acum. Iar Boris Olinescu juca Torvald. Atunci am zis: eu actriță mă fac! Viața face ca peste ani să joc Privește înapoi cu mânie cu Boris, să-i fiu parteneră de scenă. Ai mei voiau să dau la A.S.E. Am dat la A.S.E., unde am și intrat. Acolo era un club de amatori al studenților – Nae Lăzărescu era vedetă. Stăteam la repetiții cu gura cascată. Puțin câte puțin, am intrat în grupul ăsta, unde erau doi studenți care voiau să dea la teatru, un băiat și o fată. Eram în anul doi, trebuia să trec în anul trei. Între timp, am învățat pentru examen o poezie a lui Coșbuc, Ispita, cu asta am intrat la I.A.T.C. Și cu un monolog despre farmecul feminim și fabula Berbecul și Oaia.
La un an și două luni, am fost forțați să ne refugiem. Tata era pe front atunci. Intrau rușii prin zona unde stăteam noi. Am fugit de ruși. Mama m-a luat în brațe, a luat cheia, a închis casa și a fugit cu mine. Cheia o am și acum, mi-au lăsat-o ai mei. O păstrez cu sfințenie! Atâta mai avem noi de-acolo, atât a mai rămas din toată averea noastră. Eu am rămas cu acea cheie, iar ai mei au rămas cu amintirile!
Care dintre profesorii dumneavoastră a avut o influență majoră asupra carierei?
Dem Rădulescu. Eram… vrăjiți! Ne spunea: „uitați-vă la copii!” Cum se joacă ei de-a doctorul, de-a profesorul, cu câtă convingere fac totul! Lucra cu noi fantastic, după metoda Stanislavski. Făceam exerciții de atenție. Iar foarte important, atunci când primesc un rol, e nu numai textul, dar și subtextul, care trebuie citit pe față. Subtextul este „gândul măcinat de gânduri”, după cum spunea Liviu Ciulei. M-a învățat să mă mir în felul meu, să-i găsesc personajului câte-o cheie. Găsește-mi ceva la personajul ăsta, ca eu spectator, din sală, să-mi dau seama că ești personajul respectiv. Actoria e matematică, e farmacie!
Dar dintre colegii de scenă?
Ca actriță, Melania Ursu, cu care am fost bună prietenă. Ea a fost ultima mare tragediană a acestei țări, o actriță atât de completă. De la tragedie, până la comedie, tot a jucat. A fost divinizată în Cluj!
Sunteți una dintre actrițele care au jucat pe multe scene din țară. Care e sentimentul?
Am plecat de la Botoșani la Arad, de la Arad la Oradea, iar de acolo la Bacău. Eram la Bacău, când primesc un telefon, de la Dan Alexandrescu, regizor. Voiau să completeze trupa Teatrului Național din Târgu Mureș – un salt profesional fantastic pentru mine. La Târgu Mureș a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea. Am jucat roluri foarte importante, am avut colegi pe Ion Fiscuteanu, Mihai Gingulescu, Cornel Popescu, Cristian Ioan, Melania Ursu (care fusese adusă odată cu mine la teatru) şi Theodor Danetti. Teatrul ăla e ca un castel, puneam mâna pe pereți și nu-mi venea să cred că sunt acolo. Cortina a fost lucrată de niște măicuțe, la o mânăstire.
Cum vă construiți personajele, axat pe propria personalitate sau după personajul care trebuie interpretat?
Uite, să-ți dau un exemplu: la Motke Hoțul am pornit de la o bucată muzicală. Trebuie să spun că, în primul rând, personajul meu nu exista în piesă, așa că mi l-a scris Andrei Munteanu (regizorul spectacolui). El mi-a scris textul, eu am mers acasă și mi-am pus o bucată muzicală care-mi place mie foarte tare, Amor Îndepărtat, cântată de Richard Abel, un canadian. Și mi-am imaginat o dansatoare pe sârmă, care a ajuns pe drumuri. O metaforă extraordinară! Până la urmă, dansatoarea s-a transformat în prostituată de bordel, ca să se integreze în logica textului. Un personaj superb! Toată lumea s-a mirat că mi-am pus bocancii aia cu multe numere mai mari. Sunt de un tragism fantastic!
Cât din dumneavoastră se pierde cu fiecare rol?
Nimic! Nu, nu! Din contră, ce să pierd? E tehnică pe care trebuie s-o stăpânești foarte bine, inteligență scenică și un farmec debordant, pentru că se pierde mult pe scenă, iar la public trebuie să ajungă exact în doza corectă. Sunt mulți pe scenă, dar tu te uiți la unul care nu spune nimic. De ce? Farmec!
Mie îmi place foarte mult Centrul Vechi, îmi place să-i văd pe tineri, mă încarc de energie, mă umplu de viață. Mă deranjează că astă-vară, venind pe aici, era o tristețe îngrozitoare. La toate mesele stăteau toți cu telefonul în față, nu vorbeau între ei. Este ceva groaznic lipsa asta de comunicare. Mă mai deranjează kitsch-ul, Bucureștiul are niște clădiri, niște case vechi absolut superbe. Mi-ar fi plăcut să fiu o casă veche. Tu-ți dai seama ce biografii ascund locurile astea? Pe undeva, o casă veche seamănă cu un actor în vârstă, dacă stai să te gândești. Câte destine, eu sunt vrăjită de casele astea.
Când v-a fost cel mai greu? Au fost momente în care ați vrut să renunțați?
Cel mai greu mi-a fost când au murit cei dragi ai mei. Oamenii pe care i-am iubit. Părinții și ceilalți dragi mie.
Ce vă deranjează cel mai mult la lumea în care trăim?
Mie îmi place foarte mult Centrul Vechi, îmi place să-i văd pe tineri, mă încarc de energie, mă umplu de viață. Mă deranjează că astă-vară, venind pe aici, era o tristețe îngrozitoare. La toate mesele stăteau toți cu telefonul în față, nu vorbeau între ei. Este ceva groaznic lipsa asta de comunicare. Mă mai deranjează kitsch-ul, Bucureștiul are niște clădiri, niște case vechi absolut superbe. Mi-ar fi plăcut să fiu o casă veche. Tu-ți dai seama ce biografii ascund locurile astea? Pe undeva, o casă veche seamănă cu un actor în vârstă, dacă stai să te gândești. Câte destine, eu sunt vrăjită de casele astea.
Revenind la perioadă actuală, expresia – arta cere sacrificii – a căpătat noi valențe pentru dumneavoastră și colegii dumneavoastră de la Teatrul Evreiesc. În urmă cu doar cațiva ani, părți din acoperișul teatrului cădeau literalmente pe scenă în timpul repetițiilor, punându-vă în pericol integritatea fizică. Despre ploaia care spală scena nu mai zic…
Nu există sacrificii. Niciun sacrificiu! Ce, atunci când ai copii și-i iubești, faci sacrificii? E ceva firesc!
Am fost, totuși, impresionat de sacrificiul făcut de trupa de actori a teatrului, de a juca „Mazl Tov” în frig, în plină lună februarie. Apropo de „Mazl Tov… And Justice for All”, este unul dintre spectacolele mele de suflet, l-am văzut de cel puțin paisprezece ori până acum, energia, căldura pe care le transmiteți atunci când jucați sunt absolut incredibile, palpabile! Cum vă explicați succesul acestui spectacol?
Știi care e secretul la „Mazl Tov”? Bucuria! Despre asta e vorba! O facem cu mare bucurie! Mă bucur când i-a ieșit colegului sau colegei replica, gluma, cântecul! Nu se gândește urât pe scenă.
În afara teatrului mai aveți și alte pasiuni?
Mama mea era foarte talentată, a fost învățătoare emerită, își diviniza profesia. Le desena copiilor, la orele de matematică își pregătea materialul didactic. Făcea planșe cu iepurași pentru operațiile aritmetice, îi ieșeau de minune. Eu, în schimb, n-am pic de talent la desen. Mi-am dorit foarte tare să pictez. Și mă gândeam ce frumos ar fi dacă eu aș fi pictat, mă gândeam cum aș sta eu cu șevaletul, pe malul mării, cum aș merge la Balcic. Și atunci găsesc pe net niște tablouri cu decupaje. Ei, chiar în ziua aia mă sună o prietenă care mergea la un curs de decupaj. M-a chemat cu ea la curs, iar eu m-am îndrăgostit de decupaje. Am deja câteva lucrări la care țin mult. Voi face o expoziție, la asta visez!
Se tot vorbește despre conflictul dintre generații. Aplicat la teatru, considerați că există un conflict între generațiile de actori? Care ar fi cauza?
Mie îmi plac tinerii foarte mult, îi admir pe cei serioși, care-și văd de treabă. Am oameni tineri în care cred, pe care îi văd cum muncesc, acolo, la teatru, zi de zi. Eu țin foarte mult la ei!
A progresat sau a regresat teatrul în acești ani?
A regresat. O spun cu gura plină!
Aveți un sfat pentru tinerii actori?
Nu am niciun sfat să le dau, oricum nu m-ascultă nimeni (râde)! Și-n plus, nu sunt eu persoana care să dea sfaturi!
Ce este vital pentru dumneavoastră?
Prietenia, prieteniile. Eu am cultul prieteniei!
Print