Dorinţa strivită de şinele tramvaiului

tramvai1_400x266Dorinţe, visuri, speranţe. Unde duc ele? Câte se împlinesc şi cu ce preţ? E firesc să ai năzuinţe, să închizi ochii şi, pentru o clipă, a cărei durată o decizi chiar tu, să iei pauză de la realitatea rece şi obiectivă; plonjezi în universul paralel ţesut de imaginaţie şi creezi lumea perfectă. Aşa încep toate speranţele. Bineînţeles că nu există fericire, ci doar drumul către ea. Succesul e şi el trecător, iar echilibru înseamnă moarte. Viaţa nu e vis, ci o perpetuă trezie crudă, asumată şi trăită cu toate obligourile pe care le presupune. Somnul raţiunii nu naşte monştri, ci nebuni-frumoşi, copii bătrâni, care în inocenţa lor se distrug şi nimicesc destinele celor pe care îi iubesc, din lipsă de îndemânare în jocul sentimentelor. Vehiculul Dorinţei nu poate fi un tramvai banal; doar cel cu staţie finală în Câmpiile Elizee. Iar când destinaţia e atât de specială şi tu eşti singurul călător, nu mai contează că a trebuit să-l schimbi cu un altul numit Cimitire.

Piesa lui Tennessee Williams este despre oameni cu ochii larg deschişi, pentru care fericirea e doar un cuvânt ca toate celelalte şi o visătoare incurabilă, care, odată ce a înţeles violent că a pierdut şansa de a mai fi fericită, nu are de ales decât să plutească somnambulic prin viaţă, cu seninătatea celui lipsit de orice speranţă. „Eu întotdeauna am depins de bunătatea străinilor”, spune Blanche; poate părea alintată sau falsă. Dar e atât de adevărat, încât e dureros.

tramvai2_405x397Spectacolul „Un tramvai numit dorinţă” montat de Dinu Cernescu la Teatrul Odeon nu face nicio abatere de la litera textului şi spune povestea aşa cum e ea, fără artificii sau intenţii răsturnate. Este o abordare limpede şi onestă a unei piese care vorbeşte de la sine. Miza cea mai mare este distribuirea în rolul titular a Rodicăi Mandache. Diferenţa de vârstă dintre Blanche şi restul personajelor este pariul care trebuie câştigat. Cu atât mai fragilă şi specială devine această apariţie diafană şi stranie a sa printre tinerii care iau viaţa aşa cum este şi văd totul în alb şi negru, frust şi fără să stea prea mult pe gânduri. Obiceiurile şi purtarea ei vin din altă lume – este ciudată şi stingheră această doamnă în vârstă, cu ţinutele ei somptuoase şi stridente în mijlocul unui cartier de lângă liniile de triaj din New Orleans. Tabieturile şi eticheta de la Belle-Reve nu îşi au locul printre mecanici şi casnice. Băile fierbinţi prelungite şi condescendeţa ostentativă fac parte din visul-cocon pe care Blanche l-a fabricat pentru a putea merge mai departe – este o prinţesă care poartă în geamantate diademe de plastic şi blănuri artificiale pentru a se putea minţi că trăieşte frumos. Odată ce globul de sticlă se sparge nu mai rămâne decât nebunia. Atâta timp cât cristalele de plastic încă mai strălucesc, are putearea de a zâmbi şi joacă rolul unei excentrice femei fatale pentru sine însăşi. Ceilalţi sunt doar spectatori întâmplători la acest spectacol grotesc pe care un om îngenuncheat e forţat să îl repete continuu pentru o secundă în plus de visare. E o pasăre colibri care, odată ce încetează să mai bată frenetic din aripi, va muri. Realitatea evidentă nu are nicio legătură cu nevoia ei de a crede în minciuna propriei existenţe. Da, pentru ceilalţi este nebună, nu încape îndoială. Dar pentru ea, nebunia nu a fost o opţiune, ci o formă de apărare.

Această opţiune se susţine într-un echilibru fragil pe parcursul spectacolului. Blanche în interpretarea Rodicăi Mandache este de la bun început o păpuşă de porţelan stricată de viaţă. Infantilă şi stângace, lipsită de apărare şi atât de mică pentru o lume mare şi rea. Cere milă şi strigă după ajutor fără ca nimeni, nici măcar Stella, sora ei, să o audă cu adevărat. Vorbind strict despre evoluţia personajului, este o posibilitate viabilă. În relaţie cu ceilalţi, însă, eşafodajul nu mai este la fel de solid. Este imposibil să nu vezi ce ai în faţa ochilor – mai ales când eşti un om atât de realist ca Stanley. Evidenţa bolii acestei femei le scapă tuturor şi confundă patologicul cu histrionicul. Nu poţi condamna de rea credinţă şi teatru ieftin o femeie care în mod clar judecă după alte criterii decât toţi ceilalţi. Apoi, cum poţi crede că această doamnă, oricât s-ar convinge pe sine că a rămas o adolescentă, a putut seduce un băiat de 17 ani?

În receptarea poveştii mila faţă de personaj funcţionează doar parţial. Visul în care trăieşte Blanche are prea puţină căldură şi prea multă stridenţă. E monocord, iar tema e una singură: „Ajutaţi-mă!” Când strigătul e doar demonstrat şi nu e dublat de o suferinţă la care să mă pot raporta, instinctiv empatizez până la un punct. Cauzele care au adus-o pe Blanche în această stare sunt prezentate la fel cu tot restul şi mă fac să consider că povestea cu soţul homosexual care s-a sinucis nu e decât un alt episod al scenariului construit de ea. Între minciună şi adevăr stă semnul egal şi atunci respir uşurată când, abia la final, Blanche pleacă însoţită de doctorul psihiatru. Drama cutremurătoare a acestei femei concurează cu liniştea mediocrităţii familiilor din suburbia New Orleansului. Şi e păcat să o sacrific pe ea în favoarea unei seri liniştite de poker între bărbaţii primitivi care beau bere. Dorinţa mea de a o iubi şi ocroti cade strivită de şinele unui tramvai oarecare.

Această „felie de viaţă”, aşa cum este ea prezentată în decorul naturalist al lui Constantin Ciubotariu, este interpretată cu mult adevăr scenic de restul distribuţiei. În rolurile principale, Crina Mureşan e o Stella prinsă la mijloc între grija pentru sora ei şi dragostea pentru soţ – e cea care a evadat din colivia de aur de la Belle-Reve şi a ales să trăiască simplu, într-o lume meschină, dar fără complicaţii. Mihai Smarandache este Stanley cel dintr-o bucată – bărbatul care nu ştie decât că 1 şi cu 1 fac 2, violent atunci când  bea, dar protector cu familia lui, iar Mihai Ghenea este Mitch cel cuminte şi ascultător, blând şi atât de ataşat de mama sa, încât e acceptabil că se poate îndrăgosti de o Blanche pe care să o poată asemăna cu ea.

„Un tramvai numit dorinţă” la Teatrul Odeon este un spectacol aşezat, construit pentru spectatori răbdători, care vin să vadă o poveste. Dacă privim dincolo de canonul clasic şi întindem fibra „necesarului şi paluzibilului”, rămâne adevărul amar al lui Tennessee Williams, care ne spune că drumul spre Câmpiile Elizee începe cu un tramvai numit Dorinţă şi se termină cu un altul…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.