Pe 4 iunie, la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” a început o nouă ediție a Galei Absolvenților care se va încheia pe 12 iunie. Roxana Neagu (secția Păpuși-Marionete), Voicu Aniței și Codrin Boldea (secția Actorie), Iulia Grigoriu și Florin Liță (secția Regie de teatru) sunt câțiva dintre absolvenții care își fac bilanțul celor trei ani de studiu și ne răspund la următoarele întrebări:

1.Cu ce planuri/dorințe ai venit la Facultatea de Teatru de la UNATC? Ce anume te-a făcut să alegi acest drum?

2.Cum te-ai transformat pe parcursul celor trei ani? Care a fost cea mai importantă lecție pentru tine?

3.Unde te vezi în următorii cinci ani în peisajul teatrului românesc?

Roxana Neagu: „Vizualizez o revoluție teatrală începând cu noile generații”

1.Îmi aduc aminte foarte limpede senzația pe care o aveam în liceu când auzeam cuvântul teatru. Era o combinație de libertate, înțelepciune, bucurie, entuziasm extrem și emoție. Era o iubire infinită. Am știut că dacă nu voi ajunge să studiez teatrul voi regreta toată viața. Era o decizie pe viață și pe moarte, un risc enorm. Până la urmă, mi-am dat seama că nu vreau să trăiesc fără să cunosc acest univers până în cele mai adânci străfunduri și m-am decis să renunț la facultatea la care m-am înscris imediat după ce am terminat liceul și să studiez, în schimb, teatru. După un an m-am întors din New York, pentru că acolo studiam design de bijuterii (o altă pasiune de-a mea), și m-am aruncat într-un ocean plin de așteptări mărețe, riscuri și responsabilitate. Nu mai puteam să suport gândul că nu fac ceea ce-mi place!

Am aterizat la Facultatea de Teatru cu aceeași senzație pe care o aveam atunci când eram în liceu. Aveam planuri mărețe pentru mine. Îmi doream să aflu toate ascunzișurile acestei arte, să înțeleg, de fapt, emoția și să mă descopăr și pe mine în același timp. Nu-mi știam limitele, ori direcția în care aș fi vrut să merg. Nu înțelegeam ce face un actor, cine este Stanislavski sau cum faci să nu te mai întrebi cum să faci. Aceasta este singura lecție pe care o mai țin minte din vremea liceului când făceam parte din trupa de teatru: Să nu te întrebi niciodată cum faci, ci de ce.

Am venit aici cu toată viața, cu tot sufletul, cu toată inima mea de adolescentă și cu speranța că voi putea scoate la iveală ceva unic și frumos. Aveam încredere în simțul meu artistic, în entuziasmul meu și în intuiție. Îmi plăcea să cred că timpul poate sta pe loc atunci când faci teatru, că poți rămâne veșnic copil și că în același timp și lumea din jurul meu ar putea deveni mult mai frumoasă pentru că există teatru.

2.Singurul lucru care mă liniștește este faptul că, fără să știu, m-a ales meseria de păpușar. Cu toții știm ce calvar e să nu intri la actorie, ci la păpuși-marionete. În cazul meu, eu cea care militam pentru teatrul frumos, sacru, nu mi s-a părut corectă atitudinea profesorilor de la secția de actorie vis-a-vis de noi, păpușarii. Inconștient, acest comportament a fost inoculat și colegilor de la actorie, regie și alte secții, deși colaborarea era încurajată de către profesori. Nu știu. „Ceva e putred în Danemarca.”

De-a lungul celor trei ani, m-am transformat datorită cărților pe care le-am citit. Am descoperit de ce există rivalitatea asta între teatrul de animație și teatrul dramatic și m-am liniștit. I-am lăsat pe ei să se certe în continuare, iar eu mi-am văzut de cercetările mele. Simt că nu am scos la iveală nici 10% din potențialul meu artistic în decursul celor trei ani, dar sunt mândră că am avut curajul să experimentez și să mă joc. Mi-am găsit în permanență inspirația și am evoluat.

Am învățat câteva lecții importante de la profesorii mei, dar și de la domnul Bănică, doamna Întorsureanu, domnul Igazsag și mulți alții. Cred că una din cele mai importante lecții a fost să nu uit niciodată, de fapt, ce înseamnă teatrul pentru mine. Să nu-mi pierd esența. Exact așa cum rezona în mine cuvântul teatru pe când eram în liceu, așa trebuie să rămână mereu.

3.Am o vagă senzație că fenomenul acesta al teatrului de animație abia începe să prindă contur în țara noastră. Vizualizez o revoluție teatrală începând cu noile generații. Eu am încredere, chiar dacă se spune că suntem din ce în ce mai jalnici, mai necitiți și mai dezinteresați. Cred că peste cinci ani voi face parte dintr-o trupă de teatru – pentru că sunt slabe șansele să ne angajeze și pe noi cineva în afară de grădinițe – o trupă care va face înconjurul lumii. Atât îmi doresc.

Voicu Aaniței: „Am dat la teatru cu dorința să demonstrez că sunt bun”

1.Am dat la teatru cu dorința să demonstrez că sunt bun. M-am trezit între timp și m-am apucat de muncă. Cu demonstratul nu ține niciodată, e o capcană. Dar tot fenomenul îmi era destul de străin. Nu știu ce așteptam, dar așteptam. Trupa de teatru Brainstorming, Green Hours și Carol Ionescu m-au făcut să aleg acest drum. Brainstorming-ul m-a băgat în seamă, Green-ul m-a ținut la căldurică și Carol m-a învățat să mă joc.

2.Pe parcursul celor trei ani m-am mai trezit. Și am început să fac haz de necaz. Ne-am găsit câțiva oameni, ne-am împrietenit și am început să repetăm după ore, pe șestache, că nu-i voie noaptea la școală. Acolo am învățat cel mai mult și ca student, și ca om, și ca orice.

3.Nu-mi place să mă văd peste „n” ani. O să fiu unde trebuie să fiu și o să fac ce pot ca să fiu unde o să fiu – oriunde prin peisaj.

Codrin Boldea: „În clasa a 5-a am făcut niște cursuri de actorie și de atunci nu am mai vrut altceva”

1.Dorința cea mai mare pe care o aveam când am intrat la facultate a fost să găsesc niște oameni cu care să empatizez și să formez o echipă. Cred că e un lucru indispensabil dacă îți dorești, în momentul de față, să reușesti să te afirmi și să practici profesia de actor. Și, din fericire, am găsit. În clasa a 5-a am făcut niște cursuri de actorie și de atunci nu am mai vrut altceva. Nu pot să spun de ce. Lucrul cert este că acolo mă simțeam cel mai bine. Așteptam cu nerăbdare în fiecare săptămână să vină ziua de vineri ca să mă duc la curs.

2.Cea mai importantă lecție pentru mine a fost primită de la un profesor de la regie, în anul I, care mi-a arătat cum nu trebuie să ajung.

3.Peste cinci ani mă văd în București, la mine acasă, învățând un text pe care o să-l fac împreună cu colegii mei.

Iulia Grigoriu: „Cred că în momentul în care alegem o anume potecă, undeva, în evoluția noastră există o piedică”

1.Ceea ce m-a făcut să aleg acest drum, – deși e ciudat să-i spun așa, cred că în momentul în care alegem o anume potecă, undeva, în evoluția noastră există o piedică – a fost tocmai faptul că aveam planuri și dorințe. N-aș putea să le enumăr pe toate. Dar ele existau.

2.Lecția pe care am învățat-o treptat, încet, dar sigur, a fost drumul de la idealismul care mă caracteriza la un pragmatism și la o abordare adesea obiectivă și distantă a lumii care mă înconjoară, ceea ce regret.

3.Peste cinci ani mă văd undeva la munte – un peisaj frumos deci – făcând un nou tip de laborator cu o echipă de actori cu care să împărtășesc același crez.

Florin Liță: „Toți studenții care intră în această universitate își fac planuri sau se văd în viitor ca fiind cineva/ajunși undeva”

1.Cu siguranță am venit cu multe dorințe, dar acum nu le mai știu. De fapt, cred că toți studenții care intră în această universitate își fac planuri sau se văd în viitor ca fiind cineva/ajunși undeva. Mi-am spus că dacă intru la regie o să merg în teatre unde o să mi se explice toată scenotehnica posibilă. Sunt încântat și acum de ceea ce înseamnă spațiu scenic. Prima dată am vrut să mă fac actor, dar cineva mi-a spus că sunt cam „slab”. Așa a început drumul meu. Țin minte că încercam să zic două, trei poezii, dar cum eram prea afon mi s-a spus că ar trebui să fac altceva, așa că mi-a recomandat regia. De ce? Nu știu. M-am interesat, m-am pregătit și am intrat.

2.Pe parcursul celor trei ani m-am transformat în bine, am căpătat o maturitate artistică și mi-am conștientizat capacitățile (cred).

3.Sigur nu mă văd în România. Am de gând să plec în străinătate pentru a-mi continua studiile, dar o să mă întorc.