Doru Moțoc: Mi-e frică de o lume guvernată de proști și cred că spre ea ne îndreptăm

La Râmnicu Vâlcea are loc de mai bine de 15 ani un festival de dramaturgie dedicat unui dramaturg care a avut în literatura română un destin să-i spunem romantic… A murit la 29 de ani, ros de tuberculoză. S-a născut într-un sat din Vâlcea, unde astăzi există o casă memorială și unde, odată la doi ani, are loc acest festival ce poartă numele piesei prin care el a rămas în dramaturgia românească. E vorba de Bogdan Amaru și de a lui „Goana după fluturi”. Inițiatorul acestui festival este cunoscutul dramaturg Doru Moțoc, cu piese puse în scenă în țară și în străinătate, autorul celebrelor „Zborul – ce fericire” „Undeva o lumină” sau „La Colorado, aproape de stele”, creator al conceptului de „teatru imaginativ”, teatrul fără didascalii… Doru Moțoc, un intelectual care a ales să trăiască și să scrie în Vâlcea, departe de lumea agitată a Bucureștiului, a investit enorm în această poveste dedicată lui Bogdan Amaru și, odată la doi ani, aduce în superba curte a casei memoriale din Budele, Tetoiu, oameni din teatru, care să premieze cele mai bune texte și să discute despre dramaturgia românească. Am stat de vorbă cu Doru Moțoc despre teatru, despre lumea care s-a întors pe dos și despre nostalgii și regrete. În față, pe fereastra școlii din Budele, se vedeau superbele coline înverzite ale satului în care s-a născut Bogdan Amaru…

Sunteți inițiatorul Festivalului „Goana după fluturi” care a trecut, iată, de 15 ani de existență. Ce vă leagă de el? Ce vă leagă de Bogdan Amaru?

Cred că a fost un factor autobiografic. Am întâmpinat multe dificultăți în anii mei de început. Nu locuiam în București, nu eram legat de cercurile literare din Capitală, undeva într-un fund de provincie, cine știa de un tânăr care scrie teatru și care vrea să se afirme? Numai printr-o mișcare fericită a destinului, s-a întâmplat să pot, totuși, răzbate. Am debutat cu un text pe care l-am trimis la un concurs de piese pentru televiziune, unde, un juriu prezidat de Radu Beligan, mi-a premiat piesa. Ăsta a fost începutul… Așadar, trecând prin această experiență, am vrut să le ofer ceva tinerilor care sunt în prag de afirmare. Și am zis că nu există un prilej mai bun decât omagiind personalitatea unui tânăr dramaturg, care a reușit să se bucure de aprecierea unui critic precum Eugen Lovinescu.

Și ați pornit în căutarea urmelor lui Bogdan Amaru, dramaturgul dispărut la 29 de ani…

Da, am venit aici, la el în sat, cu un prieten. Nu știa nimeni de Bogdan Amaru… Așa că ne-am gândit că ar trebui întâi să-i resuscităm imaginea. Au trecut câțiva ani, am luat legătura cu tot felul de oameni, la unii dintre ei am găsit înțelegere și lucrurile au început să se miște. L-am cunoscut pe inginerul Nicolae și împreună am venit într-o bună zi la cimitir. Era o imagine dezolantă. Mormântul lui Bogdan Amaru era vraiște. Crucea era aproape căzută, o cruce de lemn, putrezită, pe care numele de-abia se distingea. Și-atunci am hotărât amândoi să încercăm pe cont propriu măcar să facem o cruce și să-i punem o fotografie. Așa a început totul. Și, odată restabilită această imagine a lui, lumea a început să fie sensibilă la ideea de Bogdan Amaru…

Era o imagine dezolantă. Mormântul lui Bogdan Amaru era vraiște. Crucea era aproape căzută, o cruce de lemn, putrezită, pe care numele de-abia se distingea. Și-atunci am hotărât amândoi să încercăm pe cont propriu măcar să facem o cruce și să-i punem o fotografie. Așa a început totul. Și, odată restabilită această imagine a lui, lumea a început să fie sensibilă la ideea de Bogdan Amaru…

După acești 15 ani, după toate textele pe care le-ați citit și le-ați ales sau nu câștigătoare, mai credeți în dramaturgia românească?

Da, cred din toată inima în dramaturgia românească. Și cred că dacă ne-am permite luxul unor cheltuieli de reprezentare mai susținute, îndeosebi în marile orașe, dacă editurile ar da o mai mare atenție publicării literaturii dramatice și, mai ales, dacă ar exista o lege a teatrelor care să reînființeze secretariatele literare în adevăratul lor sens, lucrurile ar sta altfel.

Dar nu e, totuși, această problemă mult discutată a dramaturgie noastre și o problemă de calitate a textelor?

Firește, nu trebuie să jucăm texte românești numai pentru că sunt românești, indiferent de valoare, asta ar fi o eroare. Dar eu cred că tocmai competiția ar stimula valoarea. Am dat de-a lungul timpului peste texte remarcabile, care însă nu au avut șansa montării.

Și totuși, care sunt „bubele” dramaturgiei românești?

Ce nu mi se pare în ordine e faptul că puțini dramaturgi sunt ei înșiși cititori și spectatori de teatru. Pentru că numai intrând în contact cu lumea vie a teatrului îți dai seama ce exigențe se așteaptă de la un text pe care l-ai produce tu. Altminteri, rămâi cantonat în texte de o factură asemănătoare cu a celor din perioada interbelică… Or, piesele ar trebui să aibă acum altă structură și să ducă la alte provocări. Să fie contemporane cu noi. Al doilea lucru, ar fi o anumită orientare tematică. Foarte mulți dramaturgi încă sunt tributari vechilor teme, cum ar fi piesa istorică. Piese de natura lui „Apus de soare” nu mai pot suscita azi interes. Și aș mai aminti faptul că atunci când, totuși, dramaturgii abordează chestiuni care preocupă publicul contemporan, o fac, aș zice, cu o optică gazetărească, nu literară, nu dramatică.

Ce nu mi se pare în ordine e faptul că puțini dramaturgi sunt ei înșiși cititori și spectatori de teatru. Pentru că numai intrând în contact cu lumea vie a teatrului îți dai seama ce exigențe se așteaptă de la un text pe care l-ai produce tu. Altminteri, rămâi cantonat în texte de o factură asemănătoare cu a celor din perioada interbelică…

Vorbeați de momentul când ați debutat. De ce ați început dvs să scrieți teatru? Ce voiați să-i spuneți lumii?

Eu am debutat ca poet, apoi am scris proză și deodată am simțit nevoia a ceva care să includă și povestea, și poezia, aburul poetic. Dar veneam și după o experiență de viață, pentru că jucasem teatru din copilărie. Tata era învățător într-un sat, Câinenii de Argeș, și, ca orice învățător, vedea în teatru o metodă de iluminare a poporului. Învățătorii erau apostolii satelor! Și el juca împreună cu tinerii țărani din sat piese foarte frumoase. Iar când erau roluri de copii, mă lua și pe mine. Apoi am lucrat în teatru… Și am avut șansa întâlnirilor cu oameni de teatru cărora le datorez enorm. Erau oameni minunați cu care purtam discuții extraordinare. Mergeam după repetiții la Dunărea sau la Pescarul și acolo, la o bere, se încingeau discuții teribil de interesante. Și din toate astea s-a adunat în mine o dorință de a scrie teatru. Am visat să scriu teatrul pe care aș fi vrut să-l văd eu, ca spectator de teatru. Am avut sentimentul că multe piese sunt văduvite de un abur poetic, care ar trebui să existe, și asta am încercat să aduc. O piesă de teatru, după părerea mea, nu poate exista decât dacă nu are și un nivel secund. Sigur, spectatorul poate să ia doar povestea, doar primul nivel, dar ea trebuie să bată undeva mai adânc. Asta ar fi una din dificultățile genului. Să obții astfel de texte care, fără să fie didactice, să afirme, totuși, idei într-un mod agreabil pentru spectator, fără să simtă că cineva îi îndeasă ceva cu făcălețul pe gât. De-asta m-am apucat de teatru. Apoi, de-a lungul timpului, am învățat enorm din lucrul cu regizorii și cu actorii asupra textelor. O experiență extraordinară a fost lucrul cu Valeriu Moisescu, atunci când mi-a pus în scenă la Teatrul Bulandra textul „Undeva o lumină”. De la el am învățat că teatrul trebuie să bată întotdeauna undeva…

Și unde anume trebuie să bată?

Trebuie să bată către sensibilizarea spectatorului. Există întotdeauna o serie de lucruri subtile care nu se revelează oricui și oricând. Și tu, dramaturg, ai obligația să vii și să luminezi niște resorturi mai puțin vizibile cu ochiul liber, să fii un soi de lupă care mărește. Vorba lui Maiakovski: „Teatrul nu e o oglindă care reflectă, e o lupă, care mărește”. Acel produs artistic trebuie să aibă întotdeauna o miză. Asta zicea și Radu Beligan: „Dragă, trebuie să creșteți miza…” Cu alte cuvinte nu e de-ajuns să livrezi o poveste. Trebuie să-i revelezi spectatorului zone la care el nu are acces. Să-ți încarci povestea cu o dinamită ideatică, care să explodeze la un moment dat în conștiința celui care vede spectacolul și care, după ce se risipește fumul, observă ce s-a întâmplat: s-au unit două galerii subterane și… se vede dincolo!

Asta zicea și Radu Beligan: „Dragă, trebuie să creșteți miza…” Cu alte cuvinte nu e de-ajuns să livrezi o poveste. Trebuie să-i revelezi spectatorului zone la care el nu are acces. Să-ți încarci povestea cu o dinamită ideatică, care să explodeze la un moment dat în conștiința celui care vede spectacolul și care, după ce se risipește fumul, observă ce s-a întâmplat: s-au unit două galerii subterane și… se vede dincolo!

Dorința asta de a veni cu ceva nou e ceea ce a stat la baza conceptului teatrului imaginativ?

Conceptul de teatru imaginativ este legat mai degrabă de o anumită prejudecată. O prejudecată care e în primul rând a regizorilor. Sunt destui care le spun actorilor să taie didascaliile. Nu-i interesează. Ei au în cap povestea lor, la care vor să adapteze un text preexistent. Și atunci mi-am zis: Poate că adevărul e undeva la mijloc… Eu, dramaturg, sunt un arhitect. Regizorul e un constructor, el vine să pună în operă proiectul meu. Și atunci ar trebui să venim unul în întâmpinarea celuilalt. Ce-ar fi să-i ofer eu regizorului un text care să-i dea deplină libertate? Nu dau nicio indicație despre cum arată personajele, unde se află, vârsta, ocupația lor, absolut nimic. Există doar textul. Și el trebuie să găsească povestea. Am avut câteva experiențe foarte interesante legate de teatrul imaginativ, în sensul că o piesă pe care am oferit-o ca mostră la o ediție a Festivalului de la Sibiu, „Zborul – ce fericire!” a cunoscut până acum nouă montări. De fiecare dată, eu, autorul piesei am avut sentimentul că asist la altă poveste.

De ce alege un dramaturg cunoscut să rămână în Râmnicu Vâlcea, când vorbește cu atâta plăcere de întâlnirile de la București?

Eu sunt un contemplativ… Ritmurile mari alerte nu prea-mi convin, îmi plac lucrurile mai așezate, mai tihnite, ca peisajul pe care-l vedem acum pe geam, cu niște coline frumoase, verzi, care te îmbie cu gândul departe. Nu-mi putea oferi Bucureștiul așa ceva. Apoi, am observat că la București lucrurile sunt extrem de tulburi, de amestecate, că există tot felul de grupuri care se luptă, se războiesc, se batjocoresc în reviste, se discreditează… Și mi-am zis: „De ce să merg eu acolo să intru în asemenea grupuri?” Că vorba lui Moromete: „Eu toată viața, dom’le, am fost un om liber”. Așa că am preferat să rămân, uneori asumându-mi un cvasi-anonimat, dar am avut și multe satisfacții, precum deceniul de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, cel mai fericit din viața mea profesională. Per total n-am regretat că am rămas. Știu că am fost montat pe scene din țară unde n-a existat impactul mediatic care ar fi existat dacă eram la București. Dar a fost prețul libertății mele.

Și a fost scump? Cum vi se pare azi?

Nici mic n-a fost. Pentru că provincia are și ea micile ei mizerii, orgolii excesive, invidii.

Cum vi se pare că s-a schimbat lumea de când ați început dvs să trăiți, să scrieți?

Lumea s-a schimbat enorm. Când copiii mei vin cu tot felul de smartphone-uri, le spun: Voi vă dați seama că eu am crescut într-o casă cu lampă cu gaz? Așa era casa mea de la Câineni… Dar am avut o copilărie fabuloasă. Pentru că eram în contact direct cu misterele lumii. Am avut și o bunică senzațională, o femeie cu doar două clase primare, dar care citea enorm. Ea m-a luat foarte de timpuriu cu ea în grădină și mi-a arătat tot felul de taine. Și apoi, era malul Oltului, unde umblam desculț prin noroi, mergeam cu tata la pescuit. Apoi jucăriile… pe care mi le făceam singur. Și bâlciul… Era o localitate lângă noi, unde de Sf. Ilie venea bâlciul. Păi ce lume fascinantă era bâlciul ăla! Am trăit în această lume care m-a marcat. Dacă n-aș fi trăit într-o asemenea lume, cred că mi-aș fi pierdut sufletul.

Lumea s-a schimbat enorm. Când copiii mei vin cu tot felul de smartphone-uri, le spun: Voi vă dați seama că eu am crescut într-o casă cu lampă cu gaz? Așa era casa mea de la Câineni… Dar am avut o copilărie fabuloasă. Pentru că eram în contact direct cu misterele lumii.

Pericolul lumii de azi…

Da, de-aia spun că lumea s-a schimbat enorm. Eu am crescut cu valori umane, care veneau dintr-un spirit ancestral pe care satul l-a păstrat o vreme. Și acum s-au cam pierdut…

Care e cel mai frumos cadou pe care l-ați primit în copilărie?

Un cățel! Pe care-l chema Lăbuș, pentru că avea lăbuțele albe. Era foarte atașat de mine. Venea la școală să mă ia. Și mi-aduc aminte odată când învățătoarea noastră a întârziat, s-a prelungit lecția și l-am văzut pe Lăbuș cu labele pe geam, căutându-mă. Astea toate s-au cam pierdut. Se naște un alt tip de sensibilitate, o anumită răceală intelectuală… Mă bucur că această lume m-a prins la o vârstă înaintată și că nu-mi va fi dat să trăiesc în ea. Sunt destul de sceptic cu privire la șansele de supraviețuire a sufletului în lumea de mâine. Or, fără suflet, de ce să mai facem umbră pământului?!

Care sunt marile dvs nostalgii?

Am nostalgia marilor spectacole de teatru, pe care azi nu le mai poți vedea… Apoi am nostalgia serilor la restaurant, când te simțeai aproape ca-n familie. Orchestra cânta în surdină, te invitau la dans, era o ambianță în care-ți plăcea să trăiești. Și mai sunt nostalgic după minunata „Biblioteca pentru toți”, unde găseai toate minunățiile la preț de 5 lei, cărți accesibile tuturor.

Pare că aveți multe nostalgii din acea perioadă comunistă…

Era timpul tinereții mele… Și mare parte din nostalgii și regrete sunt subiective… Altminteri știu ce greutăți erau, chiar tatăl meu a fost arestat și eu am purtat povara dosarului lui. Și ăsta e un motiv pentru care n-am venit la București.

Se naște un alt tip de sensibilitate, o anumită răceală intelectuală… Mă bucur că această lume m-a prins la o vârstă înaintată și că nu-mi va fi dat să trăiesc în ea. Sunt destul de sceptic cu privire la șansele de supraviețuire a sufletului în lumea de mâine. Or, fără suflet, de ce să mai facem umbră pământului?!

Regrete aveți?

Am. Și, culmea, nu regret lucruri pe care le-am făcut, regret ce n-am făcut. Mi s-a oferit la un moment dat, în anul III de facultate, să mă transfer la teatru. Iar tata mi-a zis că nu mă sfătuiește, că nu e bine să las un lucru neisprăvit și că mai bine să termin ce-am început. „Nu știu dacă viața în teatru ți s-ar potrivi foarte bine”, mi-a zis atunci… Așa că nu m-am dus la teatru. E unul din regretele mele mari. Poate că m-aș fi potrivit, de fapt, în teatru. Cred că aș fi putut investi mult în crearea teatrului la care visez.

Astăzi, acum, vă e frică de ceva?

Da, mi-e frică de o lume guvernată de proști și cred că spre ea ne îndreptăm. Văd promovați tot mai mulți proști plini de bani, văd mecanisme puse în lucru tot pe baza banilor. Văd capacități reale intelectuale ținute în planul doi, ca să nu aibă acces la pârghii de putere. Mă tem de lumea asta și mi se pare că nu se conturează nicio forță care să se opună prostiei. Poate numai bunul Dumnezeu…