Dorul lui Apolodor de frații săi din Labrador sau drumul către centrul cercului

Maria-Gabriela Constantin

Pe 24 mai al acestui an a avut loc o nouă premieră la Teatrul Țăndărică, cu piesa intitulată: „Apolodor”. Este vorba despre un proiect câștigător al concursului SALT, platformă care susține artiștii emergenți din domeniul teatrului de animație și vizual, prin realizarea și producția proiectelor propuse.

Bazat pe Cartea cu Apolodor a lui Gellu Naum, carte ce a fost publicată pentru prima oară în 1959, spectacolul prezintă povestea pinguinului tenor al Circului bucureștean, care într-o bună zi se trezește sfâșiat de dorul fraților din Labrador și pornește în căutarea alor săi.

Dorul de casă, de sursă – mai mult tristețe, decât jind în spectacol – îl îndeamnă pe Apolodor să pornească numaidecât la drum, fără să mai pregete.

Ca în orice poveste, drumul este unul inițiatic:  el presupune aventură, cunoaștere – pinguinul nostru află pe parcurs că, de fapt, familia lui nu este din Labrador, ci de la Polul Sud, înfruntarea primejdiilor pe care o asemenea călătorie le implică, regăsirea alor săi, apoi desprinderea și întoarcerea la punctul de pornire.

În interpretarea regizoarei Silvia Roman, dorul este personificat de o pasăre, personaj ofertant atât simbolic, dar mai ales ca joc scenic – este frumoasă scena care se repetă de mai multe ori de-a lungul spectacolului, când pinguinul se prezintă, iar numele îi este întregit de pasărea ce se află în spate său: Apolo… dor! Nomen est omen, pinguinul este definit, pare să spună jocul, de condiția căutării căci o are gravată chiar în numele său. Acest dor îl mână pe Apolodor în nenumărate locuri, pe diferite continente. Călătoria este, desigur, mai stufoasă în textul naumian, rigoarea spectacolului cerând renunțarea la câteva episoade pentru a se încadra într-o mai bună narațiune scenică.

Pe măsură ce Apolodor înaintează, aparent accidental de la o întâmplare la alta, dar creând un cumul de experiență și cunoaștere, pasărea, simbol al sufletului său, se preschimbă și ea progresiv; devine mai frumoasă, mai viu colorată, iar la sfârșit ea este uriașă, asemănîndu-se cu un înger, pentru ca apoi să dispară cu totul. Să devină una cu Apolodor, pentru că pinguinul înțelege că dorul este ceva esențial din ființa sa, o căutare care îl mână neîncetat, nu ceva exterior lui.

Orice plecare implică căutarea unui centru. Mânat de dor, Apolodor crede că acesta înseamnă reîntoarcerea la rădăcini, la matcă, și reunirea cu familia, ca apoi să descopere încet-încet că, de fapt, centrul se află în chiar ființa sa și, deși a ajuns la ai săi, dorul nu dispare defel, ci doar își schimbă ținta și direcția. Astfel, după multe alte peripeții, călătoria eroului se încheie în punctul în care a început: Apolodor revine la București, drumul descriind astfel un cerc.

Cercul  simbol între separare și întregire

Simbolismul cercului apare accentuat în spectacol, formând o dinamică elegantă cu restul: în Statele Unite, orașul Saint Louis apare pe fundal mic și rotund ca un glob, o lume concentrică dominată de Statuia Libertății, care devine tot mai strâmtă, mai coercitivă și în care va fi captiv pinguinul nostru; răufăcătorul din Connecticut este încorporat într-un fel de butoi colorat, cu zăbrele, semn că el este prizonierul propriei sale nevolnicii; marțienii, pentru că sunt și marțieni în acest spectacol, au capetele rotunde și negre, ca niște uriașe baloane; la scena reîntâlnirii, părinții, neamurile – bunicul Apolodorin, și mama Apolodorica, și tata Apolodorel, și unchiul Apolodonorini – sunt închiși laolaltă într-un straniu balon enorm, din mijlocul ninsorii, semănând cu un uriaș ochi de apă sau un fulg de nea mărit optic, iar apoi spectacolul se încheie cu întoarcerea însoțită de nenumărate baloane strălucitoare. Toate accentuează împreună ideea acestei mișcări ouroboriene, i-am putea spune.

Scenografia modernă, minimalistă, dar frumos articulată, te invită într-un univers coerent și magic, chiar de la bun început. Spectaculoasă vizual mi s-a părut schimbarea de perspectivă propusă:  tot planul orașului se vede răsturnat pe tavan, de parcă noi, privitorii-spectatori, am fi cei care au perspectiva corectă asupra poveștii: cea răsturnată, a desprinderii, a plasării întregii acțiuni altundeva, într-un spațiu care, deși neverosimil este cât se poate de real.  Bine găsită, însă  poate insuficient exploatată dramatic, elementul acesta ar fi putut să joace un rol mai puternic în spectacol. Scenic însă impune neîndoios o anume magie distantă.

Costumele uneori par bizar de futuriste, dar, dacă ne gândim că autorul însuși a fost un suprarealist, se poate spune că, într-un fel aparte, ele sunt fidele în spirit autorului.

Jocul actorilor-mânuitori este un joc dinamic, bine susținut, care umple scena, mai ales cel al talentatei Olga Bela, care a mânuit păpușa Apolodor.

Cromatica este și ea aparte: personajele se profilează frumos în lumina rece, puternic luminată a decorului și dintre toate personajele, doar dorul este înveșmântat în două culori, jumătate în alb, jumătate în negru, pentru că are o natură dublă: el este o desprindere din pinguin, este și nu este, este și simbol și aspirație, și joc eufonic și, uneori, personaj-narator; restul sunt înveșmântați fie în alb, fie în negru – excepție fac marțienii, care aduc culorile pestrițe, futuriste ale unei alte realități, și primarul american înveșmântat în…. nenumărați alegători, păpuși anonime atârnând ca un cojoc, croite din culorile steagului american!

Potrivit descrierii, spectacolul se adresează copiilor de peste 4 ani. Lumea propusă, puțin rece și electrică, este însă neîndoios mai pe gustul celor mai mari, al unui public care degustă inventivitatea creativă a textului naumian, care se zămislește printr-o eufonie aparte, așa cum aparte este mai tot ce a scris Gellu Naum: Zenobia, Calea șarpelui, Cartea lui Apolodor. Totodată, modernismul întregii piese îl face să fie mai potrivit pentru tineri și adulți. „Apolodor” este un spectacol care nu merită ratat.

Teatrul Țăndărică

„Apolodor” după Gellu Naum

Regia: Silvia Roman

Scenografia: Iuliana Vâlsan

Muzica: Bogdan Balea

Foto: Andrei Roșianu

Distribuția: Olga Bela, Ana Maria Bălescu, Mona Toncu, George Simian, Ștefan Craiu, Robert Trifan, Florin Mititelu, Dan Codreanu

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.