Dacă există în acest moment un grup bine sudat în teatrul privat/independent, un grup care își propune înainte de toate un teatru cu lipici la public, un teatru cu povești simple, bine și frumos scrise, ancorat într-un cotidian nici banal, nici agresiv, ci mai degrabă cu povești din și de lângă noi, un teatru bine jucat și asumat „neexperimental”, atunci e vorba de teatrul și de grupul Liei Bugnar. Lia Bugnar, unul dintre foarte puținii dramaturgi români care au șansa să scrie „la comandă”, care este extrem de implicată și știe cum să se ocupe de marketingul propriului grup și al propriilor producții, care știe să le prezinte cu umorul ei tipic, deloc lipsit de mici înțepături ironice, care fac întotdeauna sarea și piperul. Lia Bugnar, care declară de fiecare dată cu un amestec de mândrie și regret (sau nu?) că ea e actriță și regizoare doar pentru propriile piese. Lia Bugnar, care nu ezită să-și taxeze chiar fanii de pe facebook, cu aceeași dulce ironie pe care nu te poți supăra, mai ales când îi simte certați cu limba română. (Nu pot uita ce hohot de râs mi-a stârnit când îi răspundea într-o zi unei calde declarații a unui june, mai ceva ca-n Caragiale, că totu-i bine și frumos, dar are un „i” cam indisciplinat, care-i zburdă prin frază aiurea…)
Publicul o iubește și vine după ea oriunde s-ar duce, pentru că știe ce-i oferă. Îi oferă acel amestec irezistibil de râs și plâns, de dulce și amar, de căldură și ironie, care îi lipsește atât de mult, într-o lume (teatrală) în care i se oferă de prea multe ori orice altceva decât ce-și dorește. „Trăim nişte vremuri foarte superficiale şi, după mine, cineva care scrie teatru ar trebui să scobească, să zgândăre nişte lucruri. Părerea mea e că, dintr-o spaimă de kitsch, dramaturgii probabil nu au curaj să se mai lase trăiţi”, îmi spunea Lia Bugnar într-un interviu, vorbind despre „buba dramaturgiei”. „Cred că li se pare foarte kitsch să scrii despre iubire, să trebuiască actorul să plângă pe scenă, astea pentru care, de fapt, spectatorul vine în sală. Pentru că spectatorul vine ca să râdă şi să plângă.” Și într-adevăr, ea are curaj să se lase trăită…, poveștile ei au viață, au umor, au adevăr și, ca atare, au marea calitate că publicul nu se plictisește. Publicul larg, publicul care vrea să vină la teatru ca să trăiască o poveste și să se lase trăit de ea. Publicul care vrea să se bucure într-o seară și să trăiască acel tip de empatie pe care numai la teatru îl poate trăi, atunci când teatrul e dispus să i-o ofere, într-o formă de generozitate tot mai puțin întâlnită.
Am scris această luuuungă introducere, pentru care Lia Bugnar, cu ironia ei necruțătoare ar trebui să mă taxeze, pentru că am revăzut „Două liniuțe”, la Godot Cafe-Teatru. Fiindcă am vrut să-mi confirm impresiile. Și impresiile au rămas neschimbate. Da, e un adevăr pe care n-ai cum să-l negi, fie că ești director de multinațională, vânzător la supermarket, critic de teatru (dacă ești sincer cu tine) sau profesor de matematică, la un spectacol al Liei Bugnar nu te plictisești, te binedispune, te fură și te bucură. Așa cum te bucură o cupă cu șampanie. Iar uneori e suficient ca să vorbim despre misterul și magia teatrului. Mai ales când asistăm pe atâtea scene și în atâtea teatre la spectacole chinuite și scremute, cărora le lipsește orice urmă de adevăr.
„Două liniuțe” e un text scris la comandă pentru o organizație care luptă împotriva avorturilor. Însă nimic din ce este pe scenă nu are o secundă măcar vreo urmă de tezism (adică exact acel ceva care omoară teatrul cu intenție educațională). Deloc! Ce propune Lia Bugnar, alături de o trupă cu care lucrează adesea – Medeea Marinescu, Marius Manole, Ilinca Manolache, Istvan Teglas, Cătălin Babliuc, Anghel Damian, Irina Antonie – este o poveste simpatică, în care știe să apese pedala comicului exact acolo unde textul ar putea deveni antipatic. Iar fata care a făcut deja șaptesprezece avorturi și tocmai i-au ieșit iar două liniuțe roz pe testul de sarcină (interpretată de Irina Antonie) se vede în pragul celui de-al optsprezecelea. Numai că de data asta vrea inel de logodnă, nu avort. Dialogul dintre cei doi care alcătuiesc cuplul „criminal” – Irina Antonie și Anghel Damian – este irezistibil de firesc. Și în spatele hohotelor de râs se ivește de fiecare dată tristețea amară pe care o aduce cu sine conștientizarea celor șaptesprezece avorturi. Totul însă într-un limbaj și la un nivel atât de corect adecvat categoriei sociale pe care cei doi o reprezintă, încât nimic nu pare „făcut” sau „cusut cu ață albă”.
Iar contextul straniu în care alege să plaseze poveștile celor două cupluri – al doilea cuplu, Medeea Marinescu și Marius Manole, ea fata timidă și serioasă, el, bărbatul fugit de la pușcărie pentru o zi ca să se vadă cu ea – este un parc în care băncile și statuile au suflet și vorbesc. Cum și ce-și spun, cum și ce se întâmplă, asta veți descoperi la fața locului, adică în sala de teatru, pentru că Lia Bugnar urăște spoilerele, simțind că, în lumea noastră, începe iar să conteze „Ce”-ul și nu doar „Cum”-ul. Însă absurdul acesta ușor comic, ușor (ne)verosimil e tocmai ceea ce scoate textul din contextul social banal, conferindu-i valoare literară în sine.
„Două liniuțe” e un spectacol care face parte dintr-o „serie de autor”. Cu siguranță merită descoperită toată seria și înțeleasă în contextul în și pentru care ea este creată.
Godot Cafe-Teatru
Două liniuțe
Un spectacol de Lia Bugnar
Distribuția:
Crina – Medeea Marinescu
Robert – Marius Manole
Ricky – Cătălin Babliuc
Banca – Ilinca Manolache
Tichiuța/Gândul – Istvan Teglas
Tavi – Anghel Damian
Rochia/Cami – Irina Antonie
Regia: Lia Bugnar
Costume: Dorin Negrau
Butaforie: Cătălin Grigorescu
Foto Oana Monica Nae
Print