Să vorbim depre comunism şi capitalism! Despre frică, manii, lipsuri de tot felul, idoli de carton, bani, idealuri şi tăiţei cu mac. Orice masă în familie care adună în jurul său trei generaţii are parte de inevitabila discuţie – în registru lirico-nostalgic, avântat-aprins, ori crâncen-revoluţionar. „Era mai bine”, „Aveam de toate”, „Nimeni nu era fără serviciu”, „Ne descurcam” îşi primesc pe rând răspunsul devenit, şi el, refren: „Au murit oameni în închisori”, „Trăiaţi în minciună”, „Nu aveaţi ce cumpăra cu banii”. Iar punctul culminant nu se lasă aşteptat: „Ai trăit tu atunci? Vorbeşti din cărţi”. Iar nepoţii cedează, gândind că e mai bine să lase de la ei, că bunicii sunt oricum prea încăpăţânaţi şi ficsişti, în timp ce aceştia dau solemn deznodământul: „Noi aşa am trăit”.
Chiar dacă există potenţial dramatic într-o astfel de conversaţie aprinsă, ştim cu toţii pe de rost schimbul de replici. Premisa e compromisă din start din pricina imunităţii ridicate a fiecăruia dintre noi. Suntem antrenaţi din familie şi nu mai avem nicio curiozitate, nici măcar de ordin estetic, pe această temă. Când, însă, dialogul cunoscut e oferit unor personaje simbol, lucrurile stau cu totul altfel.
Un domn din străinătate sună la uşa unor pensionari. A venit din America pentru a-i mulţumi celui care l-a avertizat cu ani în urmă că urma să fie arestat. A bătut într-o noapte la geam şi i-a spus „Fugi”. Iar el a fugit, a muncit, şi-a făcut o situaţie materială consistentă, iar acum vrea să îşi arate recunoştinţa. Salvatorul de atunci, însă, nu recunoaşte nimic. E prea prins de teoriile conspiraţiei, de temeri vechi cu chip nou şi se ascunde în spatele ecranului tv la care urmăreşte Eurosportul. Soţia lui, o femeie de bine, blândă, cumsecade şi omenoasă povesteşte verzi şi uscate, îşi spune păsurile şi tot încearcă să îl servească pe musafir cu o porţie de tăiţei cu mac. Aşa începe discuţia. Pe-ndelete, cu intenţii bune, cu inima deschisă. Suspiciunile, ideile fixe şi obişnuinţa de a trăi cu frica în sân transformă această întâlnire într-un dialog absurd, în care argumentele curg, politica înlocuieşte amabilităţile şi tăiţeii încălziţi în tigaie se sleiesc. Îi mai încălzim o dată, atunci.
Spectacolul de teatru tv „Quartet” în regia lui Gelu Colceag, difuzat luni seara la TVR2 spune această poveste cu multă răbdare. Tensiunea e creată din primul moment, ritmul are precizie de metronom, iar relaţiile dintre personaje sunt lăsate să respire, să se dezvolte, să expolodeze şi să surprindă. De multe ori, atunci când textul este pretext, asistăm la o montare demagogică; teatru de idei – greoi, monocord şi plictisitor în ultimă instanţă. Acesta era riscul şi cu acest text al lui Gyorgy Spiro. Doar că pretextul oferit de text a fost transformat de regizorul Gelu Colceag în premisele unor veritabile recitaluri actoriceşti oferite de cei patru protagonişti. Exact ca într-un quartet de coarde, actorii au interpetat un concert perfect, în care partitura se numeşte „talent”. Două viori: Doru Ana şi Virgil Ogăşanu. Un violoncel: Coca Bloos. O violă: Crina Mureşan. Armonie, măsură şi ritm.
Doru Ana este domnul politicos şi sobru care vine să mulţumească peste ani pentru cuvântul şoptit la fereastră, ce i-a salvat viaţa. Te întrebi mereu cine e de fapt, ce intenţii are, ce caută de fapt în apartamentul înghesuit al celor doi bătrâni. E într-adevăr incredibil ca într-o zi un bărbat să îţi bată la uşă pentru a-ţi oferi un card cu 10.000 de dolari, o maşină şi o excursie în America ţie şi alor tăi. Doar că acest miracol nu vine din cer, ci de la omul însingurat, el însuşi în căutarea minunii de a cumpăra prin recunoştinţă o familie, o patrie, un sens; iubire. Iar Doru Ana joacă acest personaj ciudat cu atâta măsură, concentrare şi consistenţă, încât nu mai vezi în el un simplu binefăcător, ci drama unui om care nu mai ştie ce înseamnă „acasă”. Sinceritatea monologurilor sale este copleşitoare, iar adevărul personajului se dezvăluie în doze mici.
Virgil Ogăşanu, bătrânul suspicios, maniac, distant şi autoritar este un fanatic pur sânge – continuă să trăiască în frică şi încrâncenare, nu îşi trădează idealul în care a crezut o viaţă şi refuză să iasă din bula realităţii artificiale pe care trecutul a confecţionat-o pentru el. Figura sa este ca un brici ascuţit, iar replicile vin ca o ghilotină. Fiecare cuvânt e un verdict clar. E atât de convins că există spioni la fiecare pas şi microfoane în pereţi pentru că el însuşi a plantat acele microfoane. Iar Virgil Ogăşanu conţine cu rafinament această viaţă interioară zbuciumată pe care o lasă să izbucnească la răstimpuri, cu o forţă de impact uluitoare.
Crina Mureşan este fata celor doi bătrâni – contabila măruntă cu planuri măreţe, o fiică pe care o creşte singură în urma unui divorţ, care trăieşte din frustrări, reproşuri şi mâncarea pe care i-o găteşte mama sa. E singura care îl crede pe străinul venit din America pentru că acest cadou nesperat este un capăt de speranţă nesperat. E prima şansă de care se agaţă cu disperarea unui înecat în căutarea unei guri de aer în plus. E atât de febrilă, de surescitată, prinde viaţă cu fiecare veste bună pe care o aduce acest domn necunoscut. Iar când banii ies pe uşă odată cu refuzul tatălui şi plecarea străinului, încă mai are o soluţie – caută premii sub capace câştigătoare. O nouă speranţă, un nou motiv pentru a trăi o zi în plus.
Iar Coca Bloos este soţia cea cuminte, gospodină şi inocentă. Cu statura unui copil aflat permanent sub interdicţia degetului arătător îndreptat în semn de ameninţare, mereu prezentă, grijulie, se miceşte şi mai mult într-un colţ, atunci când primeşte apostrofări, dar veghează în permanenţă. Poate fi cicălitoare, repetă obositor, înţelege greşit ce i se spune, insistă, dar nu te poţi supăra pe ea. E toată o lumină. Iar ochii ei, atât de vii şi calzi, înţeleg şi ceea ce nu e de înţeles. Pentru că menirea ei este de a păstra echilibrul. Cu preţul de a-i supăra pe cei pe care îi ocroteşte, pentru binele lor. Dezamorsează conflictele abătând furia asupra sa – o mogâldeaţă cu bluză verde şi fes cu moţ se foieşte printr-o bucătărioară şi încălzeşte într-o crăticioară tăiţei cu mac. Se miră că în America nu există Eurosportu’, îşi aşteaptă fata cu tocăniţă de pui, povesteşte despre insomniile soţului şi crede cu toată tăria că în cuptorul cu microunde există raze ale morţii pentru că aşa a auzit la radio. Totul cu o candoare fantastică. E la fel de serioasă şi sensibilă atunci când spune „Părinţii mei au murit, şi ai soţului. Acum urmăm noi”, şi atunci când oferă tăiţei cu mac. Coca Bloos este inima acestui spectacol – o inimă mare, în care încap toate dramele celorlalte personajei. Pentru a ei nu mai e loc. O putem, doar, intui, în spatele capului plecat şi al mâinilor mereu ocupate.
„Quartet”, aşa cum l-a realizat Gelu Colceag împreună cu cei patru actori, nu vorbeşte despre comunism şi capitalism, prezent şi trecut, bine şi rău, mai bine şi mai rău, sărăcie şi bani. Este o miniatură despre destine frânte. Arta actorului în filigran, ne spune frumos o poveste.
TVR
„Quartet”, de Gyorgy Spiro
Regia: Gelu Colceag
Distribuția: Coca Bloos, Crina Mureşan, Doru Ana, Virgil Ogăşanu
Print