Dragoș Alexandru Mușoiu: Există o luptă între mentalități, nu între generații

La Teatrul de Comedie din București are premiera pe 3 februarie spectacolul „Jocul de-a vacanța” după Mihail Sebastian, în regia lui Dragoș Alexandru Mușoiu. Aflat la a doua montare într-un teatru de stat, după ce a montat la Naționalul din Craiova „Spargerea” de Răzvan Petrescu, producție selectată în FNT 2015, regizorul își descoperă pas cu pas preocupările, dorințele, temerile și bucuriile. Între Mihail Sebastian și Samuel Beckett, de exemplu, pe care-l va aborda într-un spectacol programat la TNB („Am descoperit că trebuie să mă întorc la Beckett ca să pot merge mai departe”, spune Dragoș Alexandru Mușoiu), există nenumărate forme ce trebuie căutate și încercate. Cu câteva zile înainte de premiera spectacolului de la Comedie, am stat de vorbă cu regizorul Dragoș Alexandru Mușoiu, nume nou intrat în lumea artistică din România, despre această căutare, despre drumul creatorului spre spectator, despre nevoile acestuia, despre teatrul visat și experiențele pe care le poate aduce…

Ce a descoperit un regizor de nici 30 de ani în comedia lui Mihail Sebastian, astfel încât a dorit s-o monteze într-un moment de intensă preocupare pentru textele contemporane?

La concurs se cerea o comedie românească, așa cum la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova am câștigat un concurs la care miza era o comedie românească din ultimii zece ani. Știam zona comediei de la noi și am simțit nevoia să mă lupt cu un text mai cunoscut, mai mare, să văd dacă ce cred eu despre teatru se poate proba pe texte din alte timpuri, scrise în alt fel decât aș face eu teatru astăzi. Mi s-a părut că sub construcția din materiale fragile, sub lirismul de la Mihail Sebastian, găsesc o structură mai simplă decât mă așteptam, foarte puternică: un experiment, un joc, cum îl numește el. E un joc cu reguli stricte, cu iubire, nostalgie și subiecți interesanți, dar și cu o perioadă determinată. Acest joc clar și limpede e un pretext bun pentru un spectacol. Pentru mine, este vorba despre necesitatea de a trăi în prezent, într-un aici și acum, despre a lăsa ce a fost să se îndepărteze, despre a permite viitorului să vină în ritmul lui, despre a lăsa spațiu experienței. Oamenii tind dintotdeauna să nu trăiască aici și acum. Ne agățăm de trecut, avem nostalgii și regrete sau așteptăm lucruri care nu vor veni sau, când vin, nu le vedem și nu le auzim. Problema lui a fi aici și acum e mai acută acum decât în vremea lui Mihail Sebastian. Acum, prin tehnologie, poți fi în mai multe locuri în același timp… Cu alte cuvinte, unde ești când stai în garsoniera ta, pe canapeaua ta, pe pagina ta de Facebook? Noi parcă ne risipim energia, fiind în mai multe locuri, și nu reușim să trăim prezentul.

Teatrul ne poate învața să trăim prezentul?

Exact despre asta e vorba, despre a trăi experiențe. Teatrul e un moment pe care-l putem trăi într-un timp dat, doar atunci. După, nu mai e teatru, după, rămân imaginația, conștiința și capacitatea spectatorului de a face asocieri în urma spectacolului.

Ai lucrat prima dată pe o scenă profesionistă de la București. Cum a fost?

A fost a doua oară când am lucrat într-un teatru de stat și prima oară când am lucrat la București. N-a fost ușor. Dacă îți propui în 2015 un dialog cu Sebastian și epoca lui trebuie să-ți asumi și ciocniri. Și ele nu m-au ocolit, am avut și frustrarea de a nu putea interveni în ce a vrut el, frustrarea că el nu mă lasă. A fost un dialog viu și intens, care a durat până în ultima clipă. Am fost nevoit să fac opțiuni până în ultima secundă, căci până în ultima secundă am dialogat. M-am bucurat că trupa a avut încredere în proiectul meu și a mers cu mine. Nu a fost o demonstrație a mea în fața unor oameni, despre ce cred eu că trebuie făcut. Când am început spectacolul, știam în primul rând de ce vreau să-l fac. Trebuie să știi asta întotdeauna, ca și zona spre care vrei să te duci. Nu poți însă face abstracție de oamenii cu care te întâlnești și trebuie să știi că realitatea nu corespunde întotdeauna proiecției tale. Dacă te agăți de proiecția ta, s-ar putea să pierzi pe alte părți, să fie doar un exercițiu de voință, dar riști să ratezi clipa. Nu cred că teatrul trebuie să fie demonstrativ nici ca proces de creație, nici ca produs.

Când am început spectacolul, știam în primul rând de ce vreau să-l fac. Trebuie să știi asta întotdeauna, ca și zona spre care vrei să te duci. Nu poți însă face abstracție de oamenii cu care te întâlnești și trebuie să știi că realitatea nu corespunde întotdeauna proiecției tale. Dacă te agăți de proiecția ta, s-ar putea să pierzi pe alte părți, să fie doar un exercițiu de voință, dar riști să ratezi clipa. Nu cred că teatrul trebuie să fie demonstrativ nici ca proces de creație, nici ca produs.

Dar cum trebuie să fie?

Trebuie să fie o experiență la propriu, ceva ce se poate trăi. Altfel, ideile și sensurile care se pot desprinde nu țin de teatru, care se poate trăi doar în timp real și de către actori, și de către spectatori, care nu trebuie să aibă răgazul să gândească în timp ce văd un spectacol. Trebuie să intre în joc. Dacă nu ne dăm libertatea unei experiențe, poate că nici nu merită să fie.

Teatrul se adresează rațiunii și afectelor în aceeași măsură?

În aceeași măsură, dar nu în același timp. Întâi reacționăm emoțional. Teatrul trebuie să placă, să trezească o senzație vie care să țină neapărat de afecte. Dacă nu se întâmplă asta, nu are loc etapa următoare, adică procesarea intelectuală, care poate veni doar ca urmare după un răspuns emoțional.

Diferă nevoile spectatorului de azi de cele ale spectatorului din vremea lui Mihail Sebastian?

Există nevoi etern umane, deci comune spectatorului de azi și de atunci. Dar există și nevoi care se modifică, odată cu capacitatea de a percepe lucrurile. Ca să răspundă la ele, teatrul trebuie făcut din alt punct de vedere. Ritmul nostru este altul, facem lucruri repede, avem nevoie să primim informația mult mai repede și mult mai comprimat.

Ai montat, așadar, a doua comedie, într-un țară dornică de comedie. Cum stă teatrul nostru la capitolul comedie?

Avem puțină comedie bună. Asta se întâmplă când se caută comedia cu orice preț și când noțiunea de comedie e tradusă greșit în conștiința celor care o fac. O comedie nu se măsoară în hohote de râs, cred sincer asta. Există comedii la care cel mult ai zâmbit o dată. Problema cerere-oferă în teatru nu trebuie abordată ca la piață. Mecanismul nu e același. Școala nu trebuie să se racordeze la cererea expresă a unui elev/student, ci trebuie să existe un gând suficient de puternic să creadă niște lucruri și să le spună, chiar dacă publicul crede că are nevoie sau nu. Nu e un criteriu după care să alegi un text.

Dar șușele?

Șușa nu e consecința lipsei de gust a unor artiști. Exclud varianta asta. Șușa e zona de manifestare a oamenilor predispuși la așa ceva, care nu prea își găsesc locul în altă parte. Dacă nu crezi în șușă, n-o poți face nici în scop mercantil. Șușa e zona de expresie a oamenilor care așa se raportează la profesie, așa își traduc ce înseamnă teatrul. Refuz să cred că cineva care chiar știe ce înseamnă teatru face cu bună știință ceea ce se cheamă șușă.

Există nevoi etern umane, deci comune spectatorului de azi și de atunci. Dar există și nevoi care se modifică, odată cu capacitatea de a percepe lucrurile. Ca să răspundă la ele, teatrul trebuie făcut din alt punct de vedere. Ritmul nostru este altul, facem lucruri repede, avem nevoie să primim informația mult mai repede și mult mai comprimat.

Poate pentru că unii artiști nu se pot detașa de propria creație?

Când te lăfăi strict în propria ta viziune și refuzi să te obiectivezi, nu mai e vorba despre teatru, ci despre tine și exhibiționismul tău. Nu interesează pe nimeni viața actorului sau a regizorului transpusă scenic, nici lacrima ta, ci a personajului. Pornirea e a noastră, dar trebuie să ne obiectivăm pe măsură ce lucrăm.

Ce înseamnă un spectacol bun?

O grămadă de lucruri. Când ești în facultate încep să apară în jur tot felul de concepte și începi să poți teoretiza vag lucruri despre care nu știi de fapt nimic. În momentul ăla simți nevoia să ai păreri. Vezi mult teatru și tot procesul mental, în timp ce vezi spectacole, e orientate spre formularea unei păreri la ieșire. De când am început să fac teatru însă, m-am trezit în situația de a nu mai avea curaj să formulez unele păreri. Unele lucruri mă încântă și mă emoționează, deși n-aș fi crezut niciodată că ele pot face asta și invers. E frustrant, pentru că nu mai știi cine ești, dar e și reconfortant, pentru că îți dai seama că ești în schimbare. Ca spectator, gust fel de fel de tipuri de teatru și de expresie teatrală.

Cum ai ajuns să faci regie?

Când eram le liceu am intrat într-o trupă de teatru în limba engleză, coordonată de o profesoară de engleză, care voia să aprofundeze altfel limba, în o oră sau două, la final de săptămână. Am învățat un monolog dintr-un film pentru preselecție, m-am chinuit enorm, ca să constat că am intrat aproape toți. Asta a devenit o oază într-o perioadă în care nu mă simțeam foarte bine. Dar alături de un grup de oameni am început să mă simt bine, apoi am mers la festivaluri pentru liceeni, am început să cunoaștem oameni care poate că erau mai profesioniști, am cunoscut studenți la teatru, care mi se părea că vin din altă lume și că ne pot da răspunsul la multe lucruri. În timp, asta s-a diluat, am simțit că nu vreau și nu pot să fiu actor și n-am luat-o către teatru. Am mers la ASE. Dar la un moment dat, Iulia Popescu, actriță la Brașov, mi-a spus că am minte de regizor și că asta ar trebui să mă fac. Eu nu știam de fapt ce face un regizor, deși făceam teatru de amatori de patru ani. În orice caz, povestea cu lanul de grâu din „Livada de vișini”, pe care o spune Lucian Pintilie în „Bricabrac”, m-a făcut să mă fascineze atât de tare ce poate face un regizor, încât mi-am zis că asta vreau să fac. Și n-am simțit nici o secundă că vreau să mă întorc din drum. Cât despre ce anunța asta, toată copilăria m-am jucat cu tot felul de figurine, cam de aceeași înălțime, în cutii pe care făceam spectacole. Vedeam Festivalul Cerbul de Aur în Piața Mare din Brașov, asistam la sesiuni de autografe, era o efervescență întreagă care m-a inspirat să mă joc așa. Nu știu dacă joaca cu figurine pe cutii de lemn are legătură cu ce fac acum. Probabil că exista un apetit… Poate că un regizor dorește să fructifice inspirația colectivă, dar există și acest demon care te obligă la un moment dat să controlezi lucrurile.

Este regizorul organizator de energii umane, cum spunea Aurel Manea?

Da. Oamenii cu care lucrezi vin cu anumite probleme care generează energii, care în ciocnire generează alte energii… Dacă nu le controlezi și nu le speculezi, se întorc împotriva ta. La spectacolul meu de disertație am avut unul dintre cele mai frumoase procese de creație. Lucrurile au mers pas cu pas, firesc. Și a venit decorul, mai mare decât credeam noi, și în doar 5-10 secunde s-a creat un vortex de panică de la cel mai încrezător actor, care s-a dus instant în toți ceilalți și aproape că venea spre mine. Dar am rupt fluxul și am alungat frica…

Te stoarce de energie teatrul sau invers?

De când fac asta, am constatat că viața mea se va împărți în experiențe foarte limitate de timp. Două luni aici, două luni dincolo, cu alți oameni… Trăiesc frica intensă și chinuitoare înainte de a începe un proiect. Într-o zi m-am gândit însă că s-ar putea să fie o nerăbdare pe care mi-o traduc greșit. Ajungi să pui sub semnul întrebării tot ce urmează să se întâmple și asta te paralizează. Dar e normal să fi așa. Dacă la prima lectură se duce nerăbdarea/frica/crisparea înseamnă că te-ai întâlnit cu oamenii potriviți și o să fie în regulă. Când îmi asum un proiect, când lucrurile încep, nu mai e frică. Poate e bucurie, care dispare însă imediat. Nu plec de la repetiție nervos sau agitat, ci poate obosit, pentru că am dat, am fost într-un schimb.

Te preocupă felul în care e primită creația ta?

Aș minți dacă aș sune că nu mă afectează ce se scrie despre spectacolul meu. Dimpotrivă. Dar încerc să mă obiectivez. E o diferență între ce simt și ce cred că ar trebuit să simt, evident. E dureros când obiecțiile sunt justificate și depinde, sigur, și de la cine vin ele. Cronicile trebuie luate în seamă, citite cu deschidere, dar în același timp trebuie să știi să te protejezi de ce poate să te blocheze. E important să te menajezi, ca să poți merge mai departe. Creatorii nu se pot detașa de costurile unui act artistic. Știu ce simte regizorul când vede că i se clatină decorul în spectacol. Noi, creatorii, empatizăm cu costul de producție! Or, criticul se obiectivează, se detașează de situație și ia în calcul doar rezultatul final. Criticul trebuie să înțeleagă demersul și să facă abstracție de gusturi.

Mă interesează un teatru cu un corespondent acut în realitatea în care trăiesc, care vorbește despre lucruri care ne ard. Caut și din punct de vedere estetic.

Ce ai monta, dacă ai putea?

Cred că pot să montez ce vreau. Îmi place se cred că, dacă există piedici, mi le pun singur. Ce mă desparte de a monta ce vreau eu în momentul ăsta este, strict, curajul de a o face din punctul în care sunt. Încă îmi dau teme întru formare. Tot ce fac fac în ideea că, la un moment dat, voi face altfel sau la scară mai mare. Mă interesează un teatru cu un corespondent acut în realitatea în care trăiesc, care vorbește despre lucruri care ne ard. Caut și din punct de vedere estetic.

Și ce zone te atrag?

Teatrul trebuie să-și asume faptul că este o creație artificială. Mă interesează teatrul mai degrabă expresionist. Am nevoie ca teatrul să fie și spectacol, să-și demaște convenția. Tu ai venit la teatru să mă vezi pe mine făcând ceva. E onest să declari asta prin felul în care faci.

Adică să-i arăți spectatorului „matematica”? Are teatrul „matematică”?

În mod cert. Matematica e obligatoriu să intervină în teatru în momentul în care se generează expresia scenică. Dacă ea nu e organizată după reguli matematice, niciun conținut, oricât de bogat și de revelator, nu se va livra în forma corespunzătoare. Sunt, categoric, adeptul formei fixe, al constrângerii spectacolului prin lumină, sunet etc., spre a crea repere. E matematică și ține de meșteșug mai degrabă decât de gândirea din spate.

Ai modele?

Nu există un creator despre care aș putea spune că vreau să fiu ca el. Oricum, nu am modele pe termen lung. Există lucruri care mă inspiră în momente diferite. Există regizori care mă interesează în mod deosebit. Mă fascinează Robert Wilson și Robert Lepage. Dar nu vreau o relație de iubire de durată nici cu ei și prefer să-mi revizuiesc punctul de vedere la ceva timp.

Ești dependent de teatru?

Da. Văd mult teatru. Încerc să nu scap ce mă interesează. Mă îndepărtează însă din ce în ce mai tare tot ce e adiacent vizionării unui spectacol – socializarea din foaier înainte și după, când ți se cere o părere… Prefer să fiu un spectator anonim, mă bucură mult mai tare. Dar nu poți sta nici ca într-o strană mică, de unde să te uiți. Atunci s-ar pierde sensul teatrului, care este să fim împreună.

Există o luptă, dar nu între generații, ci între paradigme de gândire. Eu, personal, nu am fost în conflict cu alte generații. Am avut norocul ca oamenii de alte vârste cu care am lucrat să fie extrem de receptivi și să simtă nevoia de a face lucrurile altfel decât știau să le facă. Experiența personală a fost destul de armonioasă. Există o luptă între mentalități, nu între generații, care sunt delimitate de vârsta biologică.

Există o luptă între generații în teatru?

Da, există o luptă, dar nu între generații, ci între paradigme de gândire. Eu, personal, nu am fost în conflict cu alte generații. Am avut norocul ca oamenii de alte vârste cu care am lucrat să fie extrem de receptivi și să simtă nevoia de a face lucrurile altfel decât știau să le facă. Experiența personală a fost destul de armonioasă. Există o luptă între mentalități, nu între generații, care sunt delimitate de vârsta biologică. Nu știu cât de real e un astfel de conflict la nivel particular. Există însă frica de ciocnirea cu altă generație. Când a trebuit să lucrez cu actori de peste 50 de ani, că așa erau rolurile, pentru scurt timp am fost atât de panicat, încât mi-am pus problema să schimb textul doar ca să pot lucra cu colegi de vârsta mea… Dar frica s-a spulberat, evident, în clipa în care am văzut că actorii aceia erau mult mai disponibili decât, poate, unii colegi de-o vârstă cu mine.

De ce suferă teatrul cel mai mult acum?

Câtă vreme se privește pe sine ca pe o piață de desfacere a unor produse de entertainment, cu o componentă comercială puternică, teatrul românesc va suferi de lipsă de deschidere către lucrurile realmente importante. Suferă de felul în care se privește pe sine și își vede propria funcție publică. Și e cu atât mai greu să-ți dai seama ce trebuie să faci tu, ca regizor, ce tip de responsabilitate ai față de public. Altfel, nici nu iau în seamă discuția conform căreia nu vine nimic valoros din urmă. Am nenumărați colegi talentați, sunt creatori talentați de toate vârstele, există studenți buni, există o infrastructură în care se pot face lucruri, deși nu suficient de bună, există texte… Ne lipsește conștiința a ceea ce trebuie să facem. Ne scăldăm în ape incerte. Și mai e ceva: teatrul ar trebuie să-și asume mai mult răspunderea. E o meserie publică, are vizibilitate, poate să modifice oameni, altfel și poate mai grav decât ar fi sperat. Asta e o responsabilitate artistică. Argumente de genul „Sala a râs” sau „S-a aplaudat 10-15 minute” nu sunt argumente în favoarea calității și a valabilității unui spectacol, oricât de măgulitoare ar fi ele.

De ce nu faci teatru independent?

Îmi doresc să lucrez cu orice preț și tocmai de aceea nu fac o distincție între teatrul de stat și cel independent. Mie așa mi-au ieșit lucrurile. Când demontam decorul după ultimul meu spectacol-examen din facultate, am aflat că am câștigat concursul de proiecte pentru tineri regizori la Naționalul din Craiova. Era un sfârșit, eram într-o stare incertă, nu mai eram student. Și în ziua aia s-au afișat rezultatele pe site. Iar de atunci lucrurile s-au legat. Am avut norocul să existe concursuri pentru oameni ca mine.