Dragoş Galgoţiu: Teatrul trebuie să fie pentru toată lumea

Pe 14 februarie, de Ziua Îndrăgostiţilor, a avut loc la Teatrul Odeon premiera spectacolului „Casanova“, după memoriile legendarului personaj, în regia lui Dragoş Galgoţiu. Convins că orice epocă trebuie să fie o epocă a redescoperilor şi aflat mereu în căutarea marilor experienţe cognitive prin intermediul teatrului, regizorul priveşte cu calm spre această artă şi spre propria viaţa. Nedependent de arta pe care o practică de peste treizeci de ani, indiferent la tendinţe şi mode, Dragoş Galgoţiu merge pe această cale cu încredere şi dorinţă de a experimenta spectacolul de teatru ca pe o călătorie. După ce a regizat zeci de spectacole şi a propus abordări diferite, ce au în comun un interes constant pentru teatrul vizual, artistul care a renunţat cândva la sculptură pentru regie, se întoarce la Odeon cu încă o călătorie. Despre ea şi despre locul teatrului în viaţa lui, despre renunţări, încercări şi alegeri am stat de vorbă cu Dragoş Galgoţiu înainte de ultima repetiţie generală pentru „Casanova“.

De ce Casanova acum?

Pentru că el rămâne un mare personaj necunoscut, de obicei confundat cu un personaj legendar, deşi a fost cât se poate de real. Imaginea lui se reduce, în general, la aceea de mare seducător şi oamenii nu mai fac mari diferenţe între Casanova şi Don Juan. Cel din urmă n-a fost doar un personaj fabulos, ci şi un scriitor care şi-a creat o legendă. Sunt multe argumente care-l fac interesant. Pe mine m-a sedus acum foarte mulţi ani, când am văzut filmul lui Fellini, care reuşeşte ceva foarte important: să ne aducă spiritul unei Europe decadente înainte de Revoluţia Franceză, al unei civilizaţii care a apărut odată cu Renaşterea şi s-a stins la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Sensibilitatea lui Fellini are gustul decadenţei din aristocraţia muribundă. Pe de altă parte, mitul seducătorului m-a sedus în timp şi am montat de două ori „Don Juan“ al lui Molière, interesându-mă experienţa cognitivă a personajului şi palingeneza: fiecare relaţie amoroasă a personajului îşi trăieşte o anumită existenţă şi asta credeam că regăsesc şi la Casanova. Există un orizont de aşteptare, în ceea ce mă priveşte.

Persoana reală numită Casanova mi s-a părut chiar mai interesantă decât legenda: un om care încearcă să înţeleagă ce-a trăit, viaţa lui fiind una excepţională. Memoriile lui sunt o operă literară cu destul de multă fantezie şi cu umor, în care încearcă să dea sens experienţelor, pe care le reimaginează.

Ce descoperiri aţi făcut acum, recitidu-i memoriile?

Persoana reală numită Casanova mi s-a părut chiar mai interesantă decât legenda: un om care încearcă să înţeleagă ce-a trăit, viaţa lui fiind una excepţională. Memoriile lui sunt o operă literară cu destul de multă fantezie şi cu umor, în care încearcă să dea sens experienţelor, pe care le reimaginează. Comentariul este inclus întotdeauna în relatare. Omul îşi scria memoriile în momentul în care era deja uitat de toată lumea, fiind retras ca bibliotecar într-un castel, departe de viaţă, care-i lipseşte. Imaginaţia, spune el, e singurul mod în care mai poate trăi. E frumos, pentru că e artist până în vârful degetelor, trăieşte prin încercarea de a reconstitui subiectiv viaţa, cu întrebări fundamentale şi sentimentul apropierii morţii. Cred că pentru noi toţi teatrul e un loc al meditaţiei despre viaţă, în care întâmplările altora ne fac să ne gândim la ale noastre. Cineva cu o viaţă fabuloasă, care încearcă, în această vreme cu o cantitate enormă de focuri de artificii, să găsească sensul vieţii este în sine un argument bun pentru un spectacol acum. În plus, el este un mare revoltat, care trăieşte mai multe vieţi pentru că nu se mulţumeşte cu ce are, e în conflict cu divinitatea, cu lumea, cu regulile. Privirea asupra vieţii din perspectiva morţii care se apropie îmi pare, şi ea, un argument mai important. De fapt, îl înţelegi numai citindu-i memoriile fabuloase, de mii de pagini.

Imagine din spectacolul „Portretul lui Dorian Gray”

În plus, biografia lui este strâns legată de teatru.

Fiind copil de actori și stând mereu aproape de teatru, îşi vede poveştile ca pe nişte înscenări, marea lui pasiune e teatrul, la care rar se întâmplă să nu meargă într-o seară. A scris piese, a regizat, a jucat. Mergând pe firul unor intuiţii, ştiind că trăieşte aproape de Praga o perioadă lungă, înainte de moarte, am făcut legătura cu opera „Don Giovanni“ a lui Mozart. Ştiam că a fost prieten cu libretistul Da Ponte, am verificat şi am găsit informații teribile. La Ponte nu era la Praga înaintea prmierei cu „Don Giovanni“, Mozart nu-şi terminase opera. Există mărturii ale muzicienilor care atestă că înaintea premierei Casanova a fost la repetiţii şi s-au găsit recent documente din care reiese că el a terminat libretul lui Da Ponte. E fabulos, pentru că „Don Giovanni“ e imaginea pe care el şi-o creează şi despre propria viaţă. El nu e doar un mare seducător, ci şi un spirit prieten cu Voltaire, cu Rousseau, cu prinţi, regi, scriitori mărunţi etc. Raportul unui artist, al unui intelectual ca el, cu lumea care dispare, el fiind născut la Veneţia, un oraş care se scufundă, mi s-a părut extraordinar. El are anvergura intelectuală a cunoscătorului care se plimbă din Spania până în Rusia, Anglia, Grecia, Turcia, cu o frecvenţă greu de imaginat azi. E interesant cum simte el moartea lumii în care trăieşte, în timp ce el însuşi moare. E o operă care trebuie cunoscută. Una dintre funcţiile teatrului este aceea de a aduce texte mari în mijlocul comunităţilor umane. El nu trebuie să lase uitării marile experienţe. Toate aceste elemente sunt extrem de seducătoare din punct de vedere teatral.

Una dintre funcţiile teatrului este aceea de a aduce texte mari în mijlocul comunităţilor umane. El nu trebuie să lase uitării marile experienţe. Toate aceste elemente sunt extrem de seducătoare din punct de vedere teatral.

Teatrul de azi e obsedat de nou, de contemporan, de prezent. Simţiţi că înotaţi contra curentului?

Personal, mă interesează mai puţin această poveste. Am fost foarte interesat de dramaturgia contemporană, cu o stilistică foarte up to date, acum 35 de ani, când făceam „Copilul Kennedy“, poate singurul spectacol underground la momentul respectiv, nepreocupându-mă faptul că se făcea alt tip de spectacol. La începutul anilor 1990 am lucrat în ceea ce acum se numeşte teatru independent într-un mod radical, în cluburi în care era riscant să şi intri. Am făcut, de exemplu, un spectacol cu spovedanii ale personajelor lui Dostoievski. Contactul cu publicul era extrem de viu. Eu nu-mi pun problema în termeni de trenduri culturale. Teatrul, şi cu atât mai mult unul cum e Odeonul – care are un anumit spirit, pornind de la scena italiană adevărată, clasică, cu o arhitectură apropiată genului –, trebuie să găzduiască experienţe culurale şi emoţionale care pot ţine şi de nostalgiile noastre, şi de dorinţa de a cunoaşte şi altceva decât realitatea cu care ne întâlnim zilnic. De aceea am făcut şi „Portretul lui Dorian Gray“ sau aventura „Epopeea lui Ghilgamaş“ etc. Anul trecut am lucrat musicalul „Sweeney Todd“, care e foarte contemporan în toate componentele lui. Mă interesează texte importante, radicale, prin care putem să avem o experienţă importantă. Nu mă interesează teatrul doar ca teatru. Când am ales să fac teatru, am renunţat la sculptură după ce am făcut lucrări monumentale şi mari performanţe. Am ales teatrul pentru că prin el pui în discuţie, te apropii, pe când în sculptură dai verdicte. Fiecare spectacol pe care-l fac îmi doresc să fie o călătorie împreună cu colegii şi cu publicul, spre un înţeles pe care, chiar dacă nu-l atingem niciodată cu totul, ne luminează, care dă un rost important artei din punct de vedere existenţial. Teatrul nu e un act de virtuozitate. În 1992, de exemplu, am făcut un spectacol pornind de la textul fundamental al lui Petre Ţuţea, „Lumea ca teatru“. Mi s-a părut interesant să pun pe scenă aşa ceva şi a ieşit ceva extraordinar. Eu nu vreau să dau o mare versiune, nu îmi propun să dau ceva nou, ci să încerc să înţeleg. Atitudinea e diferită de interesul de reprezentare, de egoul de a spune că e aşa. Eu fac un fel de cercetare fascinantă, pentru că teatrul are posibilitatea ca această cercetare să se manifeste în expresii foarte vii. De aici, stilistica spectacolelor mele e altfel, căci scopul reprezentării e călătoria cognitivă.

Am ales teatrul pentru că prin el pui în discuţie, te apropii, pe când în sculptură dai verdicte. Fiecare spectacol pe care-l fac îmi doresc să fie o călătorie împreună cu colegii şi cu publicul, spre un înţeles pe care, chiar dacă nu-l atingem niciodată cu totul, ne luminează, care dă un rost important artei din punct de vedere existenţial. Teatrul nu e un act de virtuozitate.

Şi care e publicul dvs. ideal?

Nu e de dorit categoria spectatorilor care vor să vadă spectacole pe care le au deja în minte, care se opun experienţei călătoriei, spectatorii dornici de teatru muzeal sau interesaţi de show-off. Fiecare spectacol îşi găseşte un public al lui. În cultură, deci şi în teatru, există, cred eu, două mari teme care seduc şi polarizează toate experienţele: revolta şi paradisul pierdut. Când accentul cade pe atitudinea de revoltă, publicul tânăr e mai sensibil, bineînţeles. Nostalgia şi melancolia atrag preponderent o altă categorie de vârstă. Eu cred că teatrul trebuie să fie pentru toată lumea. E o definiţie elementară a esteticului: formă în materie sensibilă. Un spectacol poate fi receptat intelectual, emoţional, vizual… Spectacolul după Petre Ţuţea, greu de jucat pentru actori datorită densităţii de idei, era unul catharctic. L-am jucat şi în Egipt, în faţa piramidelor, cu public de festival şi beduini. Ei erau seduşi de forma teatrală care conţinea sensul. La a doua reprezentaţie am fost în public și spectatorii m-au întrebat dacă e un spectacol mistic, creştin, chiar dacă ei nu înţelegeau un cuvânt, chiar dacă nu aveau forme ilustrative.

Apropo de seducţie, care tot revine în discursul dvs., mi-aţi putea povesti cum v-a sedus teatrul?

Am copilărit în teatru, printre artişti. Pe la trei ani am păşit prima dată pe scenă în rolul fiului lui Hector, în „Troienele“. S-a mai întâmplat ceva după aceea. Prin 1965, la Teatrul Naţional din Cluj, unde am mi-am petrecut copilăria, a devenit director regizorul Vlad Mugur. El m-a făcut să mă îndrăgostesc de teatru. A fost o vreme când vedeam câte un spectacol de 30-40 de ori. Momentul deciziei a venit însă mult mai târziu, când a trebuit să renunţ la sculptură, după ce începusem să lucrez în atelierul lui Apostu.

În cultură, deci şi în teatru, există, cred eu, două mari teme care seduc şi polarizează toate experienţele: revolta şi paradisul pierdut. Când accentul cade pe atitudinea de revoltă, publicul tânăr e mai sensibil, bineînţeles. Nostalgia şi melancolia atrag preponderent o altă categorie de vârstă. Eu cred că teatrul trebuie să fie pentru toată lumea.

Vă pare rău că aţi renunţat?

Nu. Tot timpul mi-am gândit spectacolele vizual şi de peste treizeci de ani fac şi scenografie. De aceea lucrez numai cu personalităţi ale scenografiei. Pentru mine, discursul scenografic are un mare sens, dată fiind capacitatea lui de a comunica gând prin formă. Nu am formaţie de teatru literar. Sigur că verbul e important, dar formele ordonează structurile spectacolului. Tot timpul mi-a plăcut să fiu contra curentului. Mi se pare singura atitudine firească. Uneori înseamnă nelinişte, înseamnă să fii şi împotriva ta însuţi. Nu vreau să mă stabilizez în forme, ci în atitudine.

În ce fel v-au schimbat, în timp, aceste călătorii care sunt spectacolele dvs.?

Nu m-am schimbat fundamental. Îmi sunt foarte familiare şi lucrurile pe care le visam în liceu. E important raportul cu viaţa şi nu poţi să fii într-un fel, dar să faci lucrurile altfel. Dacă vrei să fii liber în ce faci în artă, trebuie să fii liber şi în viaţă. A existat, sigur, o evoţie datorată marilor întâlniri şi fiecare mare întâlnire te modifică, te îmbogăţește şi uneori îţi schimbă traseul. În 1990, imediat după, Mineriadă, am plecat din ţară cu o bursă şi existau condiţii să rămân la Paris, într-o formă confortabilă. Am văzut atunci mai multe spectacole, printre care ultimul spectacol al lui Kantor, „Aujourd’hui c’est mon anniversaire“. M-a marcat atât de mult, atât de profund… Jucau actorii lui polonezi. Mi-am spus atunci că nu doresc să rămân în alt spaţiu cultural şi să devin mercenar ca să mă interegrez, să supravieţuiesc, că vreau să fac laborator, să fiu liber, să exprimentez cu adevărat împreună cu alţii, și, deci, trebuie să mă întorc.

Imagine din spectacolul „Epopeea lui Ghilgameș”

Aţi făcut bine?

Da. Scopul meu e să încerc să cunosc şi să înţeleg prin teatru, ceea ce e şi un mod de a trăi. Tot foarte demult, când eram la primele spectacole, cineva mi-a propus să montez un text care nu mi-a plăcut şi am refuzat, deşi era ceea s-ar numi o oportuniate. Mi-a spus că ar trebui să montex textul respectiv, dacă vreau să fac carieră. Şi eu am răspuns: Doamne fereşte! Intenţia de a face carieră te poate şi ucide. Câştigul e în altă parte. Labirintul în care mă învârtesc e prietenos, chiar dacă uneori călătoria asta este şi dificilă.

Am un raport special cu realitatea. Ştiu că lumea nu s-a inventat azi şi că dificultăţile, spaimele cu care ne întâlnim în forme diferite le-au avut și alte fiinţe umane şi acum şapte mii de ani. Mulţi greşesc considerând că intervalul mărunt de timp pe care-l petrec pe pământ e foarte diferit de al altora.

Deci vă simţiţi bine în lumea asta?

Am un raport special cu realitatea. Ştiu că lumea nu s-a inventat azi şi că dificultăţile, spaimele cu care ne întâlnim în forme diferite le-au avut și alte fiinţe umane şi acum şapte mii de ani. Mulţi greşesc considerând că intervalul mărunt de timp pe care-l petrec pe pământ e foarte diferit de al altora. La un moment dat, la vârsta la care m-a sedus Jung, mi se părea important să mă gândesc la visele omenirii, cel mai profund dintre cele trei tipuri de vise despre care vorbeşte el. Eram sedus de aceste vise mari. Ştiu că ne doar burta, că ne revoltă cineva care ne înjură pe stradă, dar mai ştiu şi că visele mari, vise ale omenirii, visate şi de alţii înainea noastră, fac ca teatrul – loc al întâlnirilor, al experienţelor colective – să le fie favorabil. Visele se amestecă, se împerechează şi cu emoţii actuale. E firesc şi necesar. Îmi spunem acum mai bine de douăzeci de ani, când am montat „Troilus și Cressida“, că trebuie să vedem războiul Troiei şi ca pe o bătaie în gară la Călăraşi, că există informaţie istorică şi mitologică ce poate merge şi în acest sens. Interesant e să vezi abisul mitologic, pe verticală, dar şi bătaia în gară la Călăraşi. Atunci spectacolul e viu şi conţine şi marele vis pe care noi toţi îl avem înlăuntrul nostru. Chiar dacă nu fac legătura între mitologie şi impresiile imediate, simt, intuiesc.

Când simţiţi că v-a ieşit un spectacol?

Nu privesc spectacolul ca pe un produs şi eficacitatea lui poate fi, atunci, de mai multe tipuri. Acum mult timp am făcut un spectacol în care am încercat să reinventez atitudinea faţă de text. În 1990-1991, a fost dificil şi pentru colegi, şi pentru public, iar spectacolul n-a fost deloc un hit. Însă pentru mie a fost o descoperire importantă şi a rămas important. După foarte mulţi ani, au apărut spectacole importante, hituri, care erau în acord cu timpul lor. Teatrul este efemer şi te bucură şi entuziasmul actorilor şi al publicului, îţi dă energie. Un spectacol la care nu se găsesc bilete dă o energie anume, îl ajută pe actor, desigur. Dar ăsta nu e singurul criteriu al reuşitei. Am făcut un experiment cu nişte colegi: un spectacol underground, făcut în munţi şi jucat la Miercurea Ciuc, într-o casă de cultură abandonată, fără mijloace teatrale, fără lumină. L-am jucat după aceea tot în spaţii speciale şi mulţi îl priveau ca pe o iluminare care transfigura, bulversa, ca pe o trăire de tip religios. Nu s-a jucat mult, dar e o experienţă importantă, cu o stilistică pe care n-o poţi reface, dar care lasă mai multe urme, inclusiv motivaţionale. Ea m-a făcut să suport mai uşor rănile inevitabile ale tuturor experienţelor concrete.

Îmi place să miros şi să pipăi viaţa şi teatrul nu e o obsesie, ci un istrument cognitiv. Am nevoie de el, dar lucrez rar. Teatrul trebuie să se hrănească din experienţe personale. După această premieră vreau ca vreme de câteva luni să mă plimb cu câinele meu prin păduri, să uit de teatru, să mă uit la copaci, să stau cu mintea goală de tot.

Vă imaginaţi făcând altceva decât teatru?

Îmi place să miros şi să pipăi viaţa şi teatrul nu e o obsesie, ci un istrument cognitiv. Am nevoie de el, dar lucrez rar. Teatrul trebuie să se hrănească din experienţe personale. După această premieră vreau ca vreme de câteva luni să mă plimb cu câinele meu prin păduri, să uit de teatru, să mă uit la copaci, să stau cu mintea goală de tot. Exerciţiul cultural trebuie să fie ca fitnessul – una din marile experienţe existenţiale. Dar, până la urmă, viaţa e dincolo de asta, e mai importantă. Ce mă interesează e încercarea de a-mi organiza în înţelegere marea experienţă care înseamnă a trăi, de fapt.

Ce mă seduce cel mai mult în teatru e viaţa, spuneam, dar nu viaţa în actul de trăire, ci continua meditaţie asupra actului de trăire. În fiecare secundă clipa trece în propriul ei timp, dar o savurezi în timp. Un exemplu kitsch chiar: apusul de soare, care trece rapid, îl savurezi şi după ce a trecut. Gustul unui whisky bun rămâne.

Înţeleg că teatrul v-a dus la echilibru.

Ca orice fiinţă umană, vreau să comunic, sunt sensibil la reacţiile celor din jur la călătoriile care sunt spectacolele mele. Pe de altă parte, viaţa de dincolo de teatru e foarte importantă. Pentru Casanova, privirea vieţii din perspectiva bătrâneţii nelinişteşte. Ştie, cum ştie fiecare dintre noi, că ce face acum va conta mai târziu. Asta are legătură cu spectacolul meu, dar şi cu felul în care mă gândesc eu la mine şi la cei din jur, la prietenii mei care îmbătrânesc şi la cei care mor, lăsând în urmă, de multe ori, două-trei fleacuri care se topesc şi ele în cele din urmă. Ce mă seduce cel mai mult în teatru e viaţa, spuneam, dar nu viaţa în actul de trăire, ci continua meditaţie asupra actului de trăire. În fiecare secundă clipa trece în propriul ei timp, dar o savurezi în timp. Un exemplu kitsch chiar: apusul de soare, care trece rapid, îl savurezi şi după ce a trecut. Gustul unui whisky bun rămâne. Capacitatea de a-ţi prelungi şi de a-ţi controla emoţiile e o artă. De aici până la ce e teatrul pentru mine este o diferenţă mică. Numai că la teatru, mic, un spaţiu închis, fără ferestre – ceea ce e foarte important –, cu câteva poveşti, încerci să vezi raporturile care în viaţă sunt într-o mare devălmăşie. Încerci să le dai sens. Poţi să stai ore întregi pe un scaun în faţa unor copaci pe care se întâmplă o grămadă de lucruri, mişună păsări şi insecte văzute şi nevăzute, ca să distilezi o emoţie.