În copilărie, au fost televizorul și spectacolele de luni și marți seara. Au urmat „montările” școlărești inițiate de o profesoară, apoi, după un ocol cu multe ore de matematică și fizică, pregătirea reală pentru teatru. Dar la început a fost, de fapt, Dem Rădulescu. Acestea sunt primele imagini din drumul profesional al lui Dragoș Huluba, actor la Teatrul de Comedie. Acum îl puteți vedea în „Totul în grădină” de Edward Albee, noul spectacol semnat de Victor Ioan Frunză, dar și în „Breaking News”, în regia lui Mircea Cornișteanu, precum și în montarea shakespeariană la care lucrează Andrei Șerban și care va avea premiera în această primăvară. Despre aceste spectacole, despre teatru în epoca gadgeturilor, o discuție optimistă, purtată la scurtă vreme după premiera cu „Totul în grădină”.
Începem, așadar, de la o comedie dulce-amară. Dacă ar fi să îi spuneți ceva unui spectator, ca să-l convingeți să vină s-o vadă, ce i-ați spune?
Că e o comedie pentru tine: te uiți și te vezi pe tine. Altfel, pe dedesubt, dacă te uiți la tine și vezi ce ești în stare să faci pentru bani, devine un fel de comedie. E ca la Gogol: Râdeți de voi! E o comedie dulce-amară, de fapt care doar pare dulce, o comedie a superficialității, a spoielii. Într-un final, cu toții suntem slabi. Contează, cred, cât de mult te lași dus de slabiciune.
Iar Jack, personajul dvs., e un fel de raisonner?
Cred că da. Autorul nu-l explică, domnul Frunză n-a vrut să-l explice și nici eu n-am vrut să-l explic. Am zis să-l lăsăm așa, să fie omul care vorbește cu publicul. E în viață, nu e în viață? Trăiește, nu trăiește? Tocmai acest mister pe care a vrut să-l păstreze mi-a plăcut. Stranietatea lui vine din faptul că eu, ca actor, nu mi l-am explicat până la capăt și l-am lăsat într-o plutire…
Care creează poezie într-un spectacol precis.
Da. Edward Albee așa a vrut. Straniul Jack ar fi putut să nu existe. Dar talentul lui nu l-a lăsat să nu vină cu acest element. Iar domnul Frunză a avut talentul, harul, să lase lucrurile să meargă de la sine, să nu împingă nimic. Ești pe un deal, ajungi în punctul în care vrei să ajungi și-ți zici: „Hai să-mi dau drumul cu sania! Am mai mers eu prin pădure. Vedem noi unde ajungem.” Și așa am făcut. Am mers cu sania prin pădure, am mai ocolit câte un pomișor și am ajuns jos, la destinație. La „Breaking News” n-a fost așa. Mircea Cornișteanu e un alt tip de regizor. „Ultima oră” din interbelic s-a transformat în „Breaking News” de azi și, evident, și Alexandru Andronic e altfel. Citind piesa cu gândul la societatea în care trăim, mi s-a părut că se potrivește totul atât de bine, că nimic nu e nou sub soare… Te și sperie cât de asemănătoare sunt societățile omenești transcendând anumite epoci.
Și cât de asemănător e omul cu el însuși?
El e la fel și la Dante, și la Boccaccio etc. După sute de ani, noi nu ne-am schimbat decât îmbrăcămintea și telefoanele. În rest, avem aceleași întrebări: Cine suntem? De unde venim? Unde mergem? La astea, oricâte gadgeturi am avea, n-am găsit încă răspunsul, din păcate sau din fericire.
Suntem sufocați de gadgeturi. Pentru teatru, lumea asta e o șansă în minus sau în plus?
Orice e o șansă în plus atâta timp cât el există. Teatrul are puterea de a trăi, indiferent în epoca în care se află, tehnologică sau netehnologică. Ăsta e miracolul lui. Gândiți-vă, teatrul a supraviețuit dictaturii comuniste, care n-a fost deloc ușoară, și a supraviețuit onorabil, cu spectacole onorabile sau chiar mai mult decât atât. Evident, a făcut niște compromisuri pentru a supraviețui. Cum să nu supraviețuiască acestei ere tehnologice? Eu sunt un optimist de fel și știu că teatru s-a jucat în vremea ciumei care a bântuit Europa și a distrus o treime din populație, în vreme de război, pe timpul Inchiziției. El fiind în dimensiunea spirituală a omului, teatrul e un fel de prelungire a vieții lui. Spectatorii fac și ei parte din teatru. Când vin la teatru, e și el parte din lumea asta. Teatrul e viu, e aproape de ei, spre deosebire de film, unde poți să mănânci popcorn, să bei cola și să mai și vorbești la telefon. La teatru ești și tu participant.
După sute de ani, noi nu ne-am schimbat decât îmbrăcămintea și telefoanele. În rest, avem aceleași întrebări: Cine suntem? De unde venim? Unde mergem? La astea, oricâte gadgeturi am avea, n-am găsit încă răspunsul, din păcate sau din fericire.
Dacă punem la socoteală și rolul din spectacolul lui Andrei Șerban, sunteți, așadar, în trei spectacole noi după texte clasice, montate într-o perioadă în care primează interesul pentru textul contemporan. Se impune, de fapt, permanent întoarcerea la clasici?
La sfârșitul secolului al XIX-lea, când se jucau piesele lui Caragiale, el era autor contemporan și era privit într-un anume fel. Acum e un clasic, atunci era la noi o perioadă în care începuse să se joace și Shakespeare, Racine etc. Dar se juca și Delavrancea. Întotdeauna va fi o luptă între contemporani și clasici. Iar spectatorul se regăsește în textele contemporane.
În piese clasice, în schimb, se lăfăie ca într-un fotoliu de la Oxford, de piele, în care te simți bine și ești ca în romanele lui Tolstoi. Te simți bine și ca spectator, și ca actor, pentru că ai siguranța unui text bun. În general, ești pe muchia scaunului, puțin aplecat în față, și urmărești altfel spectacolul. Textele contemporane se joacă altfel, iar creația actoricească nu contează la fel de mult ca mesajul, care e poate, mult mai important pentru spectator, care se simte „gâdilat” un pic.
Dar și la Edward Albee, un clasic al modernității, e foarte important mesajul.
Dar este un mesaj universal valabil. Dincolo de idee, felul în care e scris, ca și la mesajele lui Cehov sau ale nu știu cărui scriitor mare, îl fac să rămână valabil sute, de ani. Problema banului, atâta timp cât va exista ca instrument economic, va fi întotdeauna valabilă. Iar eu sunt optimist și cred că teatrul contemporan și teatrul clasic sunt într-o luptă falsă și ele trebuie să coexiste. Este exact ca lupta între generații. Când eram puști, urcam în autobuz și-i auzeam pe cei în vârstă zicând despre noi: „Ia uite și la ăștia! Nu mai sunt tinerii de altădată! Păi, când eram noi tineri..” etc. Ei, la rândul lor, au auzit același lucru despre ei. Acum aud oameni de-o vârstă cu mine care le fac aceleași reproșuri unor copii, unor adolescenți: „Păi, pe vremea noastră noi eram” nu știu cum. Dar cum erau? „Voi sunteți tot timpul cu ochii în telefon”, spun. „Și voi erați tot timpul cu ochii în ziare”, aș răspunde. Tatălui meu îi place să citească, citea tot timpul, chiar și la masă. E ca și cum cineva ar sta acum cu ochii în telefonul mobil. Am văzut recent o fotografie din metroul newyorkez, din anii 1960, cu toți oamenii cu ochii în ziare. Am văzut-o asambală alături de o fotografie de azi, cu oameni cu ochii în telefon: imaginea era aceeași, instrumentul era altul. Deci ne-am putea canaliza energia combativă în altă zonă, într-una benefică. De exemplu, avem telefoane, hai să vedem cum le putem folosi cât mai bine, cât mai frumos etc. De fapt, e vorba despre celebra ceartă dintre noi oameni care stau față în față, iar pe masa dintre ei e un „6”. Unul zice că e 6, altul că e 9 și amândoi au dreptate. Și se ceartă… Dacă ar merge pe „încearcă să vezi și din punctul meu de vedere”…
Teatrul este un instrument pentru a învăța „să vezi lucrurile și din punctul meu de vedere”. Greșesc?
Nu. Ideea e bună pentru spectatorii care merg la un spectacol și ies comentând „Nu mi-a plăcut”. Atunci, am putea să le zicem „Ia vino tu pe scenă! Ia fă tu efortul ăla!”. Toată lumea se pricepe la politică și la fotbal la noi. Dar, în ultimul timp pentru că fotbalul românesc e într-o degringoladă, iar teatrul e destul de bine, sălile sunt pline, putem să spunem că în curând o să avem o populație a României care se pricepe la politică și la teatru!
O veste bună pentru mine! Și comentariul neavenit e folositor, fără îndoială…
Da, comentariu neavenit înseamnă comentariu participativ. Eram odată în aeroport, la coadă la pașapoarte, la intrarea în țară. O domnișoară din gheretă, polițist de graniță, mi-a făcut semn de la distanță să vin în față, uitându-se în ochii mei, foarte serioasă. „Dar vă știu de la Teatrul de Comedie”, mi-a zis, după ce s-a uitat în buletin! N-am mai putut de bucurie. Asta, pentru că știu că există zone în care oamenii n-au timp să meargă la teatru, nu că nu sunt pregătiți. M-am bucurat că m-a văzut la teatru, și nu la televizorul care ne invadează viața, fiindcă pentru a veni la teatru trebuie să faci un efort: să vrei, să te informezi, să cumperi bilet etc. Spectatorul participă, repet, la actul teatral, intră în aceeași convenție în care intru și eu, tace, își închide telefonul, plânge, râde etc.
Apropo, cum poate teatrul să combată umorul facil?
Prin umor de calitate, evident, nu prin cenzură. Și, cel mai important, nu trebuie să coborâm o treaptă, ci să-i întindem o mână publicului ca să-l ridicăm la nivelul nostru. E complicat, dar așa se face educația. La școală, când te întreabă cât fac 2+2 și tu nu știi, profesoara nu răspunde „OK. Bine. O să zic că nu știu nici eu”. Ea zice „2+2=4. Nu se poate să nu știi. Mâine să știi neapărat, ca să nu iei nota asta!”. Nu se coboară la nivelul școlarului. Sensul teatrului este să-i dea omului posibilitatea să se dezvolte. Eu nu vreau să am un comportament ex cathedra cu publicul. Eu mă bucur când înțelege exact subtilitatea unui text, a unei glume, pentru că asta înseamnă că el s-a ridicat, iar eu, actorul mi-am îndeplinit menirea, iar publicul e mai deștept decât mine. Așa și trebuie să fie.
Dar ce ne facem, atunci, cu regula nescrisă din breaslă că „publicul are întotdeauna dreptate”?
Da, are. Dar și actorul are întotdeauna dreptate! Fiecare are dreptatea lui, iar dreptatea mea e la doi metri mai sus de nivelul publicului? Eu două ore am dreptate, după care el iese de la spectacol și zice „N-a avut dreptate!”. E dreptul lui. Când sunt spectator și văd un spectacol prost, mă doare, pentru că și eu am fost în postura actorului și știu că nu te simți bine deloc nici ca actor, nici ca regizor, să știi că nu ai făcut bine, că doar toată lumea vrea să facă un spectacol bun! Dacă nu se întâmplă, e vina noastră, oricum, dar intenția a fost asta.
Dar ce e un spectacol bun?
O, dacă aș ști? Ce bine ar fi să știm, ce bine ar fi să avem o rețetă? Am văzut spectacole care erau așa și așa, breasla așa le considera, dar care aveau un succes teribil la public. Și invers, știu spectacole foarte bune, extraordinare, dar care nu făceau parte din preferințele publicului. Teatrul e pretențios și pe bună dreptate. Cu fiecare spectacol, vrei să mai adaugi câte o treaptă, astfel încât să urci teatrul pe culmile gloriei pe care o merită și, deci, se crede adesea că genul ăsta nu aduce nimic nou. Dar el aduce foarte mult pentru public, cred eu. Am o prietenă, medic psihiatru, care a văzut mai mult teatru decât am văzut eu vreodată, care a venit să vadă o comedie bună, dar simplă, de la Teatrul de Comedie. „Genul ăsta de spectacol e un lucru foarte bun”, mi-a zis, „pentru că spectatorului îi va da o mână și-i va spune: Uite, poți să râzi la teatru mult mai bine decât râzi în fața televizorului, la prostioarele mediocre.” Aici, dacă vii și râzi, dacă ți-a plăcut la teatru, poate mai vii o dată și poate data viitoare nimerești la un spectacol puțin mai mult și înveți, și tot adaugi, și așa devii spectator de teatru sau spectator de teatru bun. Nu citim „Crimă și pedeapsă” în clasa a IV-a, așteptăm până la măcar 16-17 ani, nu? Așa e și spectatorul. Dacă nimerește din prima un spectacol mare, adică un spectacol codificat, nu știi dacă el reușește să-l cucerească. Tu, actorul de pe scenă, simți spectatorii din sală, simți energia, e foarte adevărat. Nu e vorba de nimic mistic. E normal, sunt oameni cât se poate de reali, în carne și oase! Sunt sute de ochi care se uită la tine și e imposibil să nu simți venind ceva de la ei.
E greu să-i ții la tine?
Da, e cel mai greu. Rolul în înveți. Tehnica te face să reziști două ore pe scenă și să spui textul. Dar spectatorii ajung la tine numai dacă ești îngrozitor de sincer și credibil în ceea ce spui. Dacă ești sincer și în totalitate acolo, atunci ești credibil. Poți să joci și prost în momentul ăla. Ești sincer, în prostia ta, poți să te bâlbâi, poți să greșești cuvintele, omul tot va vedea că ești sincer. Șase replici dacă le ai și le spui cum trebuie, ele ies nu doar pe gură, ci și din ochi, din degete etc. Asta își dorește orice actor. Dacă ai putea atinge un actor pe scenă când are o replică sau un monolog, ai simți că toți mușchii lui sunt încordați, că poți să-l miști din loc. Ești atât de prezent, de implicat. Noi, dacă am putea să ne observăm când suntem combativi și spunem ceva cu adevărat în viața de toate zilele, tot corpul nostru este îndreptat acolo. Iar regizorul e ca un fel de antrenor. Un regizor foarte bun are grijă, la repetiție, de tot ceea ce ești tu. Așa e domnul Frunză: are grijă inclusiv să nu răcești, să te hrănești, să te vitaminizezi, să fii odihnit. Ești ca într-un cantonament atunci când pregătești un rol. Îți dă încredere și te conduce foarte frumos. Nu toți regizorii sunt la fel, iar diferențele fac parte din frumusețea meseriei.
Dem Rădulesu era un om simplu, sincer și dintr-o bucată. „Dacă vrei să faci teatru, în primul rând trebuie să te bucuri tu când ieși pe scenă. Dacă faci lucrul ăsta și iese bine, o să ai parte de niște bucurii pe care, altfel, n-o să le ai niciodată. Teatrul îți oferă cele mai mari bucurii pe care le poți avea vreodată ca om. Să vezi cum omul e cu ochii la tine, cum poate plânge, cum poate râde… Noi, actorii, ne înțelegem bine cu doctorii pentru că părem la fel. La ei, vine pacientul și-i zice «Sărut mâna. Mi-ai salvat viața.» Iar la noi vine spectatorul la ieșire.” Dar ne-a zis în primul rând că nu toată lumea devine Peter O’Toole și că, dacă ajungi să-ți mănânci ficatul din cauza asta, mai bine nu mai faci meseria asta.
O frumusețe de care v-a convins, la început, Dem Rădulescu?
Dem Rădulesu era un om simplu, sincer și dintr-o bucată. „Dacă vrei să faci teatru, în primul rând trebuie să te bucuri tu când ieși pe scenă. Dacă faci lucrul ăsta și iese bine, o să ai parte de niște bucurii pe care, altfel, n-o să le ai niciodată. Teatrul îți oferă cele mai mari bucurii pe care le poți avea vreodată ca om. Să vezi cum omul e cu ochii la tine, cum poate plânge, cum poate râde… Noi, actorii, ne înțelegem bine cu doctorii pentru că părem la fel. La ei, vine pacientul și-i zice «Sărut mâna. Mi-ai salvat viața.» Iar la noi vine spectatorul la ieșire.” Dar ne-a zis în primul rând că nu toată lumea devine Peter O’Toole și că, dacă ajungi să-ți mănânci ficatul din cauza asta, mai bine nu mai faci meseria asta. El era, înainte de toate, un foarte fin observator al naturii umane. Acum îmi aduc aminte tot ce ne zicea. De fapt, după ce am terminat facultatea am început să învăț cu adevărat de la el. Dacă tot vorbim despre începuturi, teatrul a intrat în casa mea odată cu teatrul de la televizor, la care mă uitam în copilărie lunea și marțea. Cel mai mult a intrat însă cu teatrul radiofonic. Am ascultat mult teatru radiofonic și ascult și acum. Și, desigur, mai târziu, cu Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. În clasa a V-a, o profesoară de română, diriginta mea, ne-a întrebat ce vrem să ne facem. Eu i-am răspuns că actor. S-a mirat și m-a întrebat de ce. Sincer, nu am știut să-i răspund. Cert e că, datorită ei, care avea un dar anume de a preda mai ales literatura română, care nu era deloc o profesoară din comunism și, având dosar, nu era văzută bine, ne împărțeam pe grupe și făceam câte un mic spectacol. O dată pe lună, fiecare grupă trebuia să prezinte ce a făcut. Am făcut asta câțiva ani și mi-a deschis și mai mult apetitul. Apoi, în liceu, am făcut nenumărate ore de matematică și fizică. În clasa a XI-a, mi-a revenit microbul și am zis că încep să mă pregătesc serios pentru teatru. Corneliu Dan Borcea, de la Teatrul din Piatra Neamț, mi-a deschis puțin ochii. Era un profesionist foarte bun și a fost și un bun director de teatru.
Print