Despre iubire se poate spune orice. Toţi ne pricepm să iubim. Sau cel puţin aşa credem. Tratate riguroase, studii amănunţie sau cele mai frumoase versuri romantice se întrec în a da definiţii şi caută esenţa celui mai puternic sentiment dintre toate. Legile universal valabile nu îşi au, însă, rostul. Dincolo de vorbe scrise cu sufletul şi de declaraţii definitive, stă povestea fiecărui cuplu. Sau a fiecărui triunghi. Sau a fiecărui pătrat…
„Dragoste în patru tablouri” de Lukas Bärfuss în regia Elenei Morar montat la Teatrul Naţional Bucureşti în cadrul proiectului 9G vorbeşte despre latura întunecată a iubirii. Cotlonul acela pe care preferăm să nu îl menţionăm atunci când vopsim în tuşe groase şi colorate poveştile de amor. Gelozie, minciună, infidelitate, superficialitate, trădare, pedeapsă, răzbunare; cuvinte ce pot fi foarte uşor legate de „cel mai frumos sentiment din lume”. Până unde poţi merge în numele iubirii? Sau al demnităţii? Poţi rămâne demn în iubire?
Evelyn şi Daniel sunt amanţi. Pentru variaţie. Ea pentru că este labilă, iar el din plictiseală. Se întâlnesc într-un hotel şi se joacă de-a sado-masochismul. Susan, soţia lui Daniel e prea dedicată artei sale – se încăpăţânează să picteze portrete pe care nu le cumpără nimeni – iar Sebastian, soţul lui Evelyn are mâinile prea reci şi e brutal din când în când. Şi pentru că aventura s-a rutinat, tot pentru variaţie, cei doi amanţi decid să le spună adevărul soţilor legitimi. Ghinion pentru oncologul de laborator infidel. Soţia lui ponderată, raţională şi serioasă îi „răsplăteşte” „sinceritatea” cu câteva lovituri de cuţit. Avocatul din oficiu este nimeni altul decât cerebralul Sebastian, căruia, odată ajuns acasă, i se livrează aceeaşi porţie de adevăr.
În tot acest joc între cupluri intervine de fiecare dată un al cincilea personaj: un bărbat tânăr – fie că este băiatul de la room service, fie că este modelul pictoriţei, poliţist sau un simplu student care vinde biblii pentru a-şi plătii studiile. Scopul lui este foarte precis: înainte de punctul fără întoarcere al fiecărei scene, le aminteşte elegant celor care sunt gata de a acţiona că există ieşire. Uşa este deschisă. Poţi oricând să optezi să pleci. Doar că nimeni nu alege să se salveze.
Amintind de „infernul din ceilalţi” al lui Sartre, textul lui Lukas Bärfuss are un plan secundar subtil şi prea-puţin exploatat regizoral. Optând pentru „felia de viaţă”, Elena Morar a anulat din valoarea metaforică a piesei şi a urmărit strict povestea de surafaţă. Prezenţa acestui băiat este stranie doar prin recurenţă, iar firescul în interpretare îl omogenizează cu restul personajelor. Adâncimile psihologice posibile sunt resimţite doar la nivel de intenţie. Simplitatea nu are efectul scontat şi ar fi fost de preferat o decupare mai clară şi mai spectaculoasă a funcţiei sale. Nivelarea palierelor pe care este structurată piesa devitalizează rezultatul final, iar spectacolul devine o dramă comună.
Cei cinci actori stabilesc relaţii pe care le construiesc minuţios. Toate dialogurile au tensiune, iar atmosfera din spatele cuvintelor creşte în intensitate. Fiecare îşi stăpâneşte cu luciditate personajul şi aduce cu sine un întreg univers de emoţii, gânduri şi reacţii. Sorina Ştefănescu (Evelyn) are o agitaţie bine dozată şi creează derapaje controlate deloc uşor de stăpânit pe care, însă, le conduce cu siguranţă de sine. Bogdan Nechifor (Daniel) este amantul (şi soţul) nonşalant pe care îl interpretează cu şarm şi lejeritate. Alexandra Fasolă (Susan) are un parcurs deloc facil; acumulează în tăcere, încasează concentrându-se, izbucneşte precis, pentru ca apoi să îşi pledeze vinovăţia asumat. Totul cu precizie, dublat de gând alert. Lucian Iftime (Sebastian) menţine echilibrul perfect între calmul imperturbabil aparent şi interiorul care arde mocnit. Liviu Chiţu (un bărbat tânăr) păstrează misterul personajului în spatele firescului apariţiilor sale şi doar din privire reuşeşte să ne spună cine este de fapt acest tânăr care apare la momentul oportun.
Din păcate, potenţialul maxim al acestui sectacol nu este atins. Ritmul trenează, deşi există scene care fac ca acul kilometrajului să urce pe cadran. Mesajul piesei nu este decodat în întregime, iar la spectator ajunge bruiat. Ar fi fost nevoie de mai mult curaj şi de încă puţină inventivitate pentru împlinirea cercului perfect pe care îl descrie textul. Chiar dacă finalul dă cheia salvatoare, nu este suficient pentru a oferi şi consistenţă. Densitatea este în raport inegal cu intensitatea, iar acest fapt dezechilibrează întregul.
„Dragoste în patru tablouri” face parte din categoria acelor spectacole care te pun pe gânduri. Care te lasă cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Vorbeşte despre iubire altfel decât ne-am obişnuit, despre opţiune, frică, impuls, asumare şi şansa de a-ţi ţine destinul în mâini.
Teatrul Național București
Dragoste în patru tablouri, de Lukas Bärfuss
Traducere: Victor Scoradeț
Regia: Elena Morar
Light design: Vlad Dragomirescu
Scenografie: Alexandra Panaite
Asistent Scenografie: Adriana Cortel
Asistent regie: Daniel Buglea
Sunet:Alexandru Băisan
Regizor scenă: Viorel Florea
Distribuţia:
Susan – Alexandra Fasolă
Evelyn – Sorina Ştefănescu
Daniel – Bogdan Nechifor
Sebastian – Lucian Iftime
Un bărbat tânăr – Liviu Chiţu
Print