Dragoste la pompe funebre

O poveste de dragoste între un star pop şi o antreprenoare de pompe funebre, descoperită prin anunţ la „Matrimoniale”. Aşa ar suna o prezentare de o frază a piesei „Cheek to Cheek”, povestită de ea… O „hoaşcă bătrână” şi, pe deasupra, antreprenoare la pompe funebre face o pasiune morbidă pentru un cântăreţ celebru şi tânăr. Aşa ar suna o prezentare de o propoziţie, în viziunea lui… O comedie neagră scrisă de Jonas Gardell şi pusă în scenă de Alexandra I. Popescu, la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, un spectacol de debut pentru regizoare, care, cu această montare, ar trebui să-şi deschidă uşile mai multor teatre din Bucureşti sau din ţară.

Se pare că teatrul din Brăila este un loc prielnic regizorilor debutanţi. Nu demult Vlad Cristache a făcut acolo două spectacole, unul nominalizat la cel mai bun debut la Premiile UNITER, iar cel de-al doilea, „Poveşti de familie”, inclus acum în selecţia FNT. Alexandra I. Popescu propune pentru spaţiul de la sala studio o montare nu doar coerentă – ceea ce n-ar fi puţin lucru –, ci, mai mult, bine echilibrată. Are o viziune regizorală articulată, inteligent suprapusă pe un spaţiu de joc în care decorul lui Cristian Marin funcţionează perfect şi, mai mult, ştie să creeze relaţii între actori. Un spectacol bine legat, care se susţine din toate punctele de vedere. Un motiv convingător ca să pledez pentru ideea că mulţi absolvenţi talentaţi ar trebui să primească şansa de a monta în teatre profesioniste, pentru că au ceva de spus. Şi e important să nu mai vorbim doar despre „nume consacrate”, care produc aprioric „capodopere”, ci şi despre alţi oameni, care au de spus şi alte poveşti…

În cazul spectacolului „Cheek to Cheek” de la Brăila, vorbim despre două mari reuşite. Mai întâi, creaţia Lilianei Ghiţă în rolul Margaretei, una dintre cele mai frumoase şi mai dozate partituri actoriceşti pe care le-am văzut pe o scenă românescă în ultimii ani. Iar cea de-a doua, construcţia scenografică, evident realizată din mai nimic, ce slujeşte atât de bine ideea regizorală. Alexandra Popescu nu se aruncă la interpretări şocante, nu caută să pună în evidenţă senzaţionalul din poveste şi, mai mult, nu caută să se pună pe sine în evidenţă. Iar limpezimea cu care sunt construite personajele şi relaţiile dintre ele este cel mai important atu al montării.

Spaţiul de la morgă, sala de concerte, cabina artistului cu dulăpiorul în care-şi ţine obiectele de recuzită sunt frumos delimitate, iar trecerile dintre ele asemenea. Draperia ce devine în ultima scenă perdea transparentă desparte, practic, două lumi, ce se suprapun în cele din urmă, iar lăzile de lemn sunt sicrie în universul Margaretei şi canapele în universul lui Ragnar… Regizoarea îşi propune să vorbească despre singurătăţi şi o face cu un umor teribil. Iar textul lui Gardell îi slujeşte perfect. Fără să forţeze nota, îşi lasă actorii să spună povestea şi să umple fiecare dintre spaţii. Şi, cel mai important, descoperă exact acea linie pe care povestea să nu alunece în ridicol. Să stârnească râsul, dar la sfârşitul hohotului de râs să stea întotdeauna agăţată o lacrimă care s-ar putea oricând transforma într-un hohot de plâns.

Istorioara din „Cheek to Cheek” ar putea fi un subiect de banc – bătrânica de la pompe funebre, care îmbracă în fiecare zi cadavre şi scrie necroloage, ajunge să se culce cu marele star Ragnar, bărbatul adorat de toate femeile. El îşi încearcă limitele, ea îl „cucereşte” cu stranietatea ei, iar traseul, deşi previzibil, are poezie şi dramatism, toate dublate de doze serioase de umor. Cum ajunge Ragnar din sala unde este adorat de public să zacă pe una dintre mesele Margaretei, la pompe funebre, cu venele tăiate, e o întrebare al cărei singur răspuns este singurătatea. Cum ajung doi oameni din două galaxii diferite, aşa cum sunt Ragnar şi Margareta, să trăiască un fel de poveste cu un fel de dragoste e o întrebare al cărei răspuns e tot singurătatea. Şi tocmai aceste singurătăţi reuşeşte regizoarea să le pună în evidenţă şi să le dea coerenţă, în aşa fel încât relaţiile să fie credibile.

De-ar fi să decupăm doar prima scenă dintre cei doi Ragnar (Dorin C. Zahei) şi Margareta (Liliana Ghiţă), la el în cabină, prima lor întâlnire de amor de după anunţul de la „matrimoniale”, în care „se cunosc”, iar ea îi povesteşte muşcând cu poftă dintr-un copan de pui cum scoate stimulatorul cardiac din corpul cadavrelor şi ar fi suficient. Liliana Ghiţă creează în acest rol o fiinţă tulburătoare: o femeie singură, care a lăsat viaţa să treacă pe lângă ea, care tânjeşte după dragoste, care a îmbătrânit puţin…, care şi-a petrecut cea mai mare parte a existenţei în preajma morţii, care ascultă muzică franţuzească şi ia cursuri de dans la distanţă, care are naivitatea unei adolescente ce poartă tocuri pentru prima dată când se duce la întâlnire şi nu ştie să meargă prea bine, care se îndrăgosteşte cu patimă de un bărbat faimos şi mult mai tânăr ca ea, care nu se neagă pe sine nicio clipă, nu se preface şi nu se pretinde a fi altceva decât este… Liliana Ghiţă lasă la o parte toate mijloacele actoriceşti cunoscute din alte spectacole şi se redescoperă pe sine într-un rol pentru care e nevoie şi de curaj, şi de poezie.

Şi Dorin C. Zahei conturează un personaj corect, un amestec de umor, mitocănie crudă şi disperare, care funcţionează bine în raport cu personajul Margaretei. Atracţia bizară şi morbidă către „mediul” care miroase a moarte în care trăieşte aceasta, dragostea ei care-l dezgustă, dar cu cât îl dezgustă mai tare, cu atât îl atrage mai tare, cruzimea cu care o înjoseşte, ca o răzbunare presimţită pentru ce ştie sau simte că va urma, toate sunt bine asumate la nivelul interpretării.

Jonglând în permanenţă cu tristeţea şi umorul, împingându-le pe fiecare până la limită şi schimbând brusc registrul, regizoarea merge la sigur şi îşi câştigă astfel publicul. Frumoase pete de culoare sunt scenele cu grupul de femei construite grotesc, care îşi conduc diverşi membri ai familiei pe ultimul drum.

De reproşat? Poate un joc exagerat în scena sinuciderii, în care planul simbolic şi cel (prea) realist – sângele care şiroieşte din vene – mai degrabă se contrazic decât se completează, şi scena petrecerii de după concertul lui Ragnar, când anumite situaţii de joc rămân în parte nerezolvate, motiv pentru care legăturile dintre personaje se fragmentează.