La 20 de ani de existență, Teatrul Act rămâne în peisajul teatral independent din România credincios acelui tip de teatru pe care l-a promovat încă de la început, și anume, teatrul de artă. Într-o lume teatrală tot mai fragmentată, Teatrul Act, deși are puține premiere anual, este de fiecare dată, prin doar numele său, o garanție a calității. Este și cazul celei mai recente premiere, „Constelații” de Nick Payne, în regia lui Radu Iacoban, avându-i în distribuție pe Ana Ularu și Radu Iacoban.
Radu Iacoban este el însuși una dintre cele mai interesante apariții din ultimii ani din zona regiei, o zonă în care prea rar, în ciuda numărului mare de absolvenți, apare câte o personalitate artistică bine conturată. Însă Radu Iacoban, după cele mai recente montări, își conturează clar un profil artistic, creează spectacole extrem de moderne, adesea impecabile din punct de vedere al construcției – cum este cazul celuilalt spectacol de la Act, „O intervenție” – cu partituri actoricești bine conduse, și care, spre deosebire de o mare și consistentă parte a teatrului independent, nu sunt demonstrații de idei și nici paradă a propriei personalități. Dimpotrivă, atât prin temele alese, cât și prin construcția regizorală, Radu Iacoban propune spectacole vii, cu subiecte contemporane, care mustesc de problemele omului secolului 21, dar fără nimic ostentativ și păstrând în permanență pe primul loc miza estetică. Teatrul lui e un foarte interesant, și profund, și acid „teatru social”, tocmai pentru că nu e niciodată doar „teatru social”…
„Constelații”, care a avut de curând premiera la Teatrul Act, după un text al dramaturgului Nick Payne, vorbește despre relația de cuplu în lumea noastră, despre incongruențe, despre eșec, despre „punct și de la capăt”, despre comunicare și incomunicare, despre boală, acest flagel al secolului 21, cancerul, despre infidelitate, despre tandrețe, despre despărțire. Și o face cu umor și tristețe, o tristețe când amară, când acidă și chinuitoare, propunând în permanență noi începuturi, noi șanse, noi posibilități, așa cum în viață, de fapt, n-ai niciodată, dar oferindu-ți șansa de a reflecta la un posibil „ce-ar fi dacă…”
Timp de o oră și jumătate, în sala de la Teatrul Act, se întâmplă un fenomen magic. Ar fi un clișeu să spun că se oprește timpul în loc, deși chiar asta se întâmplă, dar, mai mult decât atât, timpul se oprește în loc pentru că nu există… E anulat de multiplele timpuri paralele în care existăm sau am putea exista. Nick Payne povestea la un moment dat că această idee a mai multor realități, a mai multor universuri, i s-a părut la început „înspăimântătoare și teribil de romantică”. Dar că, pe măsură ce scria textul, s-a răzgândit. Un specialist în cosmologie i-a explicat că teoria e învechită și că poate fi și periculoasă, pentru că elimină ideea de consecințe în privința propriilor fapte. „Poți să omori pe cineva fără probleme, dacă știi că trăiește în alt univers”, explica el. Iar în timp ce scria, și-a dat seama că, în orice univers ar trăi, povestea celor doi se va termina întotdeauna la fel, cu moartea… Concluzia? „Cred mai degrabă că asta e… asta e tot ce există…”
Ei bine, spectacolul de la Act jonglează extrem de interesant cu toate aceste nuanțe, ale traseului pe care îl străbate un cuplu prin univers sau prin universuri și propune un exercițiu actoricesc deloc simplu, ba chiar extenuant – reluarea aceleiași replici, a aceleiași scene, iar și iar, cu o nuanță în plus sau o nuanță total diferită de cea inițială, care răstoarnă într-o clipă lumea și lumile. Printre constelații proiectate în întunericul sălii de la Act, un bărbat și o femeie se mișcă mereu în contratimp, ca soarele și luna, niciodată nereușind să se întâlnească. O scenă lungă la început, care creează premisele pentru o poveste între un El și o Ea, care se întâlnesc la un grătar. Ea e fizician și se ocupă cu studiul spațiului, al constelațiilor, iar el e… apicultor. Are stupi pe acoperiș. Între cei doi sunt multe începuturi și multe lucruri care nu funcționează, la fel de multe ca cele care îi fac să fie împreună. Însă ceea ce surprinde excelent spectacolul lui Radu Iacoban este tocmai posibilitatea multiplicării la infinit în univers a fiecărui gest și a fiecărui cuvânt, fiecare dintre ele cu un ecou diferit, fiecare dintre ele generând o infinitate de posibilități diferite. În permanență în timpul celor 90 de minute, cât durează spectacolul, simți acut cum orice nuanță a vocii tale și orice gest pe care l-ai făcut vreodată a schimbat la propriu lumea. Și simți la fel de acut tot ce ai ratat. Pentru că în viață nu ți se dă posibilitatea să „schimbi locurile”.
Ca un joc straniu al unui demiurg inexistent cei doi sunt puși să exerseze la infinit posibilități. Această stranietate rece, cu iz de film SF, amestecată cu o doză uriașă de uman, de căldură, de sensibilitate, creează un efect teribil. Ca un șoc electric. Așa cum este și interpretarea Anei Ularu, secondată de a lui Radu Iacoban. Însă Ana Ularu este cu adevărat electrică în acest rol. Schimbă lumile, trece de la o stare la alta și de la o nuanță la alta cu o ușurință extraordinară, concentrând, în același timp în fiecare nou EU pe care-l expune pe scenă o doză uriașă de profunzime. Ghicești într-adevăr universuri întregi în această ființă atât de complexă, atât de complex construită, în care e loc și pentru viață, și pentru umor – un umor atât de special –, și pentru tristețe, și pentru moarte. Mai ales pentru moarte. Vocile lor venind de undeva din altă parte le străbat existențele, ca și cum ceea ce au trăit se repetă la infinit și vocile lor din alt univers traversează universul și li se înfig în creier într-un nou univers, în care sfârșitul e întotdeauna același. Scenele de final, atât de ofertante, în care Ana Ularu interpretează acele momente teribile în care tumora n-o mai lasă să articuleze cuvintele sunt cutremurătoare tocmai pentru că sunt lipsite de orice urmă de sentimentalism. Sunt cutremurătoare pentru că sunt violente, brutale, reacții adevărate de furie și apoi o formă de resemnare, toate interpretate cu atâta forță, încât mult timp după ce ai plecat de la Teatrul Act lumea din jur îți pare schimbată și nodul din gât nu-ți dispare.
Radu Iacoban creează cu o finețe care-i e proprie pe scenă, împreună cu un amestec de auto-ironie și umor, un bărbat seducător, dar în același timp ușor depășit și copleșit de personalitatea femeii de lângă el. Cu albinele lui, cu stupii de pe acoperiș, cu poveștile lui cu faguri și trântori și regine, e seducător printr-o formă de inocență caldă, care este exact opusul ei. Care e misterul atracției dintre ei rămâne un mister până la capăt și în el stă farmecul poveștii/poveștilor.
În final rămâne replica ei chinuită și consolatoare în fața posibilității morții: „Avem tot timpul pe care l-am avut dintotdeauna. Tu ai încă tot timpul nostru.” O replică pe care o iei cu tine în lumea de afară și o răsucești la infinit pe toate fețele, dar nodul din gât nu dispare.
Teatrul Act
„Constelații” de Nick Payne
Regia: Radu Iacoban
Distribuţie:
Ana Ularu și Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan
Video: Tudor Prodan, Light design: Bogdan Gheorghiu
Print