Nu întâmplător cea mai importantă întrebare din teatru rămâne „De ce?”. De multe ori se întâmplă ca rezultatul să se transfromre într-un „De ce, Doamne iartă-mă?”. De la bune intenţii şi gânduri onorabile, multă energie, timp şi resurse materiale investite în proiecte care sună foarte bine pe hârtie, se poate ajunge fără prea mare efort la un rezultat care să te pună pe gânduri în sală: ce caut eu aici? De ce? Şi aşa se închide un cerc.
Primul de ce care îşi cere răspunsul ar trebui să fie „De ce montez acest spectacol?” cu sensul „Cui mă adresez?” „Pentru cine?”. Pen’ce-ul lui Caragiale e foare valoros. Dacă nu îţi stabileşti precis publicul ţintă, poţi să construieşti un spectacol care să devină întruchiparea expresiei nu tocmai flatante, împrumutate din limbajul antrenamentelor neprofesioniste din tenis „a da la perete”. Un asemenea exemplu concludent este spectacolul „Dragostea celor trei portocale” după Carlo Gozzi, montat de Michele Modesto Casarin la Teatrul „Stela Popescu”. În caseta tehnică a acestei producţii cu pretenţii recomandarea este clară atunci când vine vorba de vârsta spectatorilor: 10+. Produsul finit, însă, este atât de întunecat şi întunecos, încât arată ca un horror kitsch destinat părinţilor copilaşilor de +10 anişori. Părinţi care, la rândul lor, au toate şansele să se plictisească de o poveste întortocheată, dar perfect previzibilă, jucată gros ca pentru 10- cu dificultăţi de înţelegere.
Basmul în care prinţul cel nefericit pleacă în căutarea iubirii pe care o găseşte la capătul unei lungi călătorii şi a multor probe sub coaja portocalelor, în care iubirea îi e pusă la încercare pentru ca la final să izbândească triumfal, nu-i aşa, ca în orice poveste care se respectă, e remodelat şi adaptat de către Carlotta Pansa și Michele Modesto Casarin după Gozzi şi pare încă şi mai încărcat decât textul iniţial. O verişoară rea e mereu pe urmele prinţului în încercarea de a fura coroana, fără altă explicaţie decât dorinţa personală, regele şi sfătuitorul său se tem de această verişoară inexplicabil de mult, dar nu fac nimic pentru a o împiedica. O intrigă altoită cu toate cusăturile la vedere, stângaci şi fără nicio grijă pentru eventuala încercare a spectatorilor de a urmări un fir logic. De ce atâtea întrebări?
Dincolo de convenţia basmului în care, până la urmă, putem admite orice explicaţii cât de puerile ar fi ele, intrând în această lume care se presupune a fi fascinantă a jocului cu măşti şi a personajelor de poveste, dincolo de orice pretenţie de inteligibilitate, rămâne montarea în sine. Spectacolul. Iar spectacolul este, pur şi simplu, o însăilare de multe costume frumoase, măşti preţioase şi expresive şi trimiteri la Commedia dell’Arte pierdute într-o penumbră obositoare şi chiar deranjantă într-o sală de multe-multe sute de locuri, în care trebuie să faci eforturi pentru a dibui ce se întâmplă pe scenă şi o interpretare cum nu se poate mai gomflată, mai arătată, mai piţigăiată şi alintată, care se doreşte a suplini lipsa de imagini frumoase de pe o scenă şi ea mult, mult prea mare pentru atât de puţine soluţii. O pânză semitransparentă separă două planuri pe scenă, în mod aleatoriu. Există acolo doar pentru a se proiecta pe ea din când în când o pădure, un castel, ce mai e nevoie pentru a ilustra cât de cât spaţiul acţiunii. Altfel personajele stau în faţa sau în spatele pânzei fără vreo motivaţie care ar fi putut transforma un impediment într-un mijloc artistic coerent. Iar proiecţiile există pentru că suntem în 2018 şi aproape că a devenit un obligo de bonton să folosim proiecţii în spectacole. Nu ai proiecţii, nu ai spectacol.
Întreaga frăsuială scenică, greu acceptabilă ca mişcare scenică pare o alergare continuă prin care prea puţini actori încearcă să suplinească lipsa colegilor sau a unui décor care să îmbrace cumva acest hău negru şi prost luminat. Puţinele momente animate de costume, măşti şi papainoage, precum balul la care zanii mişună vioi sau finalul în care totul e bine când se termină cu bine, nu pot suplini o oră şi mai bine de permutări aleatorii şi obositoare ale unor actori care nu prididesc să fie în mai multe locuri în acelaşi timp.
Din punct de vedere al interpretării, toţi cei din scenă lasă impresia că fac un rol de serviciu, pe care şi-l doresc terminat cât mai repede. Cumva, atitudinea este aceea de a te achita de o sarcină în timp ce îţi doreşti să fii în cu totul altă parte. Nu există o asumare a rolurilor, expresia bucuriei commediei dell’ Arte lipseşte unanim, lejeritatea unui joc volubil specifică genului este doar un deziderat rămas undeva în sala de repetiţii, probabil. Totul e împins cu ostentaţie, cât să treacă rampa din întunericul scenei undeva departe în întunericul sălii şi atât. Există două excepţii în toată această distribuţie numeroasă, sacrificată nici măcar nefiind clar pentru ce: Vlad Benescu (Brighella) şi Ioana Lixăndroaia (Prințesa Gelsomina, a doua portocală). Expresia lor conţine profesionalism şi asumare, energie investită sincer în rol; pur şi simplu îi vezi în scenă şi îi reţii din masa comună de multe feţe în penumbră care se zbat pentru a se face văzute şi auzite, fără grijă pentru rol, ci doar pentru inteligibilitate şi efect disporporţionat.
„Dragostea celor trei portocale” este un spectacol-degeaba. Prea complicat şi întunecat pentru copii, prea plicticos pentru oameni mari: Departe de a fi entertainment pentru întreaga familie. Multele locuri libere din sală nu sunt o întâmplare. Un produs artistic nu îşi poate găsi publicul dacă nu ştie ce vrea să spună şi cui. Vorbele multe şi frumoase din prezentare nu sunt suficiente pentru a suplini defectele tehnice ale sălii din care lipsesc mijloacele pentru un light-design performant sau o sonorizare decentă atât de necesare unor proiecte atât de ambiţioase şi nici prea-multele intenţii regizorale bune înghesuite de-a valma într-un spectacol incoerent, în care actorii doar aleagră în speranţa de a nu pierde şi ultimul strop de interes al spectatorilor binevoitori.
Teatrul „Stela Popescu”
Dragostea celor trei portocale
basm tragicomic după o schiță de Carlo Gozzi
adaptat de Carlotta Pansa și Michele Modesto Casari
Regia: Michele Modesto Casarin
Scenografia: Licia Lucchese
Muzica: Raul Kusak
Coregrafie: Ioana Macarie
DISTRIBUȚIA:
Silvio, Regele de Cupă: Sorin Aurel Sandu
Tartaglia, Prinț moștenitor: Mădălin Mandin
Clarice, nepoata regelui: Ana Maria Ivan
Brighella, paj: Vlad Benescu
Truffaldino, lacheu: Adrian Ciobanu
Pantalone, primul ministru: Andrei Atabay
Creonta, zmeoaică: Georgiana VrațiuPrințesa Margherita, prima portocală: Silvia Maurițiu
Prințesa Gelsomina, a doua portocală: Ioana Lixăndroaia
Prințesa Althea, a treia portocală: Alexandra Stroe
Bătrâna ghicitoare: Andreea Mateiu
Țăranul: Sorin Aurel Sandu
Spălătoreasa: Georgiana Vrațiu
Cerșetorul: Andrei Atabay
Brutărița: Lavinia CosmaCâinele: Andrei Dogaru
Poarta: Ioana Lixăndroaia și Andreea Mateiu
Șoarecele: Silvia Maurițiu
Pulcinella Domatore: Ioana Lixandroaia
Pulcinella Leone: Silvia Maurițiu
Pulcinella Gondola: Andrei Dogaru
Pulcinella Gondola: Lavinia Cosma
Pulcinella Torero: Georgiana Vrațiu
Pulcinella Toro: Alexandra StroeCorul: Lavinia Cosma, Georgiana Vrațiu, Ioana Lixăndroaia, Andreea Mateiu, Silvia Maurițiu, Alexandra Stroe, Andrei Dogaru
Print