Dramaturgia autohtonă și eternul ei început

În anii ’80, fără să folosească expresia, criticul de teatru Dumitru Solomon, el însuși dramaturg, spirit deschis, fin, ironic, vorbea despre o criză a dramaturgiei sau scria despre ea în paginile revistelor de teatru ale vremii. O făcea fără patos și fără acuze, propunând, cu toată luciditatea observatorului, un diagnostic: producția autohtonă e, una peste alta, mediocră. Amintea și hibele textelor dramatice ale momentului, și nedisponibilitatea regizorilor de a face suficiente încercări scenice pornind de la respectivele textele.

În 2015, cele 89 de texte dramatice înscrise în Concursul Național de Dramaturgie „Valentin Nicolau” organizat de revista noastră, din al cărui juriu am făcut parte, au confirmat verdictul de atunci. Au trecut ceva decenii, cu schimbări majore în societatea din România, dar nu multe s-au schimbat în literatura dramatică de la noi. Statutul dramaturgului a rămas la fel de precar, teatrele au rămas la fel de reticente la creația dramaturgică autohtonă, în ciuda deschiderii aduse de teatrul independent și a programelor de promovare, publicul a rămas la fel de lipsit de apetit în această privință. Între prejudecăți stagnante și inițiative sporadice, între mese rotunde organizate cu un prilej sau altul, când se repetă aceleași constatări și se remarcă aceeași lipsă de mijloace, dramaturgia contemporană de la noi merge mai departe în anonimat, cu excepția unor vârfuri.

Pe de o parte, din pricina prejudecăților care judecă totul la grămadă. Pe de altă parte, pentru că, privită în ansamblul ei, dramaturgia care se scrie azi în România nu este tocmai seducătoare. Parcă lipsită de vlagă, parcă neadecvată la scena și la publicul de azi, parcă fără originalitatea necesară unei voci care se remarcă. Există în continuare dramaturgi care trimit la concurs texte în versuri din lumea lui Vlaicu-Vodă sau romane semi-transpuse în replici. Există, de asemenea, destui creatori obsedați de actualitatea politică și, deci, autori de comedii fără umor despre corupta lume dâmbovițeană, sau, pe de altă parte, propovăduitori ai unui onirism criptic. Încercările din sfera teatrului documentar și social, recent descoperit la noi, sunt adesea neconvingătoare, nici piesele bulevardiere nu sunt bune pentu un teatru de revistă adevărat (care la noi nici nu există). În toate aceste situații, ruptura dintre dramaturg și teatrul prezentului este evidentă.

La fel de evidentă este însă și existența unor dramaturgi aspiranți cu un real potențial, prea puțini pentru a putea vorbi despre o mișcare/grupare/orientare. Există voci care, din când în când, s-ar putea face auzite și, în timp, ar putea crește. Dacă ar putea colabora cu creatorii de teatru, dacă s-ar putea concentra asupra scrisului și nu ar fi dramaturgi de weekend, dacă ar cunoaște mai bine lumea în care vor să pătrundă, unii aspiranți ar avea șanse să se profesionalizeze. Și, desigur, dacă dramaturgia lor s-ar vedea reprezentată pe câte o scenă din când în când, dacă regizorii și-ar permite răbdarea de a căuta prin textele contemporanilor și de a lucra cu ei, dacă directorii de teatre ar punea la dispoziție un program real dedicat producției neaoșe.

Să scrii teatru pentru lectură solitară este, fără îndoială, frustrant și, într-o oarecare măsură, anormal. Căci normalitatea textului dramatic constă în existența și rezistența lui pe scenă. Din folderul de computer în care zace textul dramatic al aspirantului român, cu toate defectele lui, nu poate sări direct în luminile rampei. Până acolo, drumul e lung și, în general, mulți capitulează pe parcurs. Dar cei dornici să încerce să meargă până la capăt trebuie să ajungă mai întâi la linia de start. Trebuie să aibă măcar șansa unui început. Iar noi, între puțin și nimic, ce ar trebui să alegem?