Am citit săptămâna trecută pe o platformă numită Scena 9 o primă parte a unui op mai amplu (continuă și săptămâna aceasta) care aspiră la condiția de sinteză a stagiunii teatrale abia încheiate.
Este semnat de o consoră (iată, nu mai spun criticiță ca nu cumva iar să sară în sus de revoltă cine știe ce colegă hiper-vigilentă și să mă trezesc cu o amendă de la Consiliul Național pentru Combaterea Discrimării), aceeași care la finele anului 2017 o certa amarnic pe Marina Constantinescu fiindcă îndrăznise ca în selecția națională a ediției a XXVII-a Festivalului Național de Teatru să rețină și spectacolul cu piesa Rosmersholm de Ibsen, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, la a cărui primă reprezentație se întâmplase, în culise, un eveniment nu tocmai plăcut. În fine. Dar despre care altă consoră edictase, într-un text apărut și în română, și în maghiară, că marchează sfârșitul teatrului de artă.
Articliera care semnează pe platforma Scena 9 se arată din cale afară de încântată că în cursul stagiunii de abia încheiate și-au aflat loc pe scenă nici mai mult, nici mai puțin decât patru spectacole despre referendumul despre familie și tema LGBT. Admit, este o temă la fel de importantă ca și celelalte depistate de același condei care redescoperă binefacerile contabilității în teatre și în repertorii – romii despre romi, abordarea critică a istoriei, personal, contemporan. O temă care nu poate fi în niciun fel ignorată atâta vreme cât încă îi mai dăm dreptate lui Shakespeare cel care credea că teatrul, scena, actorii înseamnă o cronică vie și prescurtată a vremii.
Ce era deranjant în articolul ce prilejuiește însemnările mele de astăzi era tonul imperativ. Dorința de a se insinua într-unul de direcție. De orientare. De îndemn la fapte bune. Iată, ne spune autoarea că tema trebuie să apară în piese fiindcă este „importantă pentru dezvoltarea societății, pentru că promovează toleranța, gândirea critică, dezbaterea problemelor actuale”. Găsesc în acest articol exact același imperativ, însă cu semn schimbat, pe care l-am aflat cu groază în recentul pronunciament de toată jena lansat de Prezidiul Academiei Române, pronunciament mai țiuitor decât sirena lui Vasile Roaită, care punea la zid ceea ce a vrut și nu mai vrea să facă Ministerul Educației Naționale în privința educației parentale.
Mie mi se pare corect ca piese de acest gen să fie scrise ca urmare a unei necesități firești, resimțite ca atare de autorii de literatura dramatică. Ca piesele să fie puse în scenă eminamente pe criterii de valoare și nu fiindcă așa ceva e la moda, dă bine și va fi cu siguranță apreciat de critica open minded. Și ca spectacolele să fie judecate de critici pe criterii estetice și profesionalitate ferme, nu fiindcă așa cere corectitudinea politică.
A trage salve de tun spre a saluta nu știu ce împliniri numerice, a lăuda teatrele particulare că sunt cu un pas înaintea celor subvenționate numai pe criterii strict tematice ne întoarce, vrem, nu vrem, în Epoca de Aur. În acea perioadă în care pe afișe trebuiau să fie piese cu ilegaliști în care să poată fi lesne recunoscut tovarășul Nicolae Ceaușescu, comuniștii care au pus în practică indicațiile prețioase de la cea mai recentă plenară în care același tovarăș Ceaușescu a edictat că din vocabularul unui om nou, om al zilelor noastre, revoluționar de profesie trebuie obligatoriu să iasă sintagma nu se poate, problema internațională, dezarmarea, lupta pentru pace, egalitatea în drepturi dintre femei și bărbați și cea dintre majoritari și minoritari. Ș.a.m.d.
Nu știu de ce însă articole precum cel citit de mine săptămâna trecută și care, cum spuneam, are sau va avea continuarea în această săptămână mă fac să cred că dramaturgia aceasta extrem-contemporană, altminteri foarte necesară, uneori chiar de bună calitate, a ajuns să fie privită de unii critici, câteodată chiar și în teatre, ca un fel cifră de plan. Ca parte a unui punctaj ideologic. La a cărui respectare veghează cu strictețe întruchipări extrem-contemporane ale tovarășelor Constanța Crăciun, Ana Toma, Suzana Gâdea, Tamara Dobrin, Aneta Spornic.
Print