Doru Moțoc, la Festivalul de dramaturgie „Bogdan Amaru”
Am rămas datoare cu o prezentare a antologiei „Goana după fluturi”, după ce în luna mai am luat parte la micul festival organizat de Doru Moțoc la Râmnicu Vâlcea, în memoria dramaturgului Bogdan Amaru. O dată la doi ani, apar publicate în volum textele câștigătoare la ediția anterioară. În acest an, este vorba despre cele trei texte alese la ediția a VI-a de un juriu al cărui președinte a fost criticul Alex. Ștrefănescu, iar membri criticii de teatru Ion Parhon și Claudiu Groza, regizorul Mihai Lungeanu și dramaturgul Doru Moțoc.
Volumul conține, așadar, în ordinea premiilor, cele trei texte câștigătoare, „Bun de legat sau Deschis pe dinăuntru”, farsă într-un act de Victor Cilincă, „Don Juan, conchistadorul pustiului”, de Mircea M. Ionescu și „Cioburi de argilă”, de Grațian Prisăcariu.
Într-o prefață pe care o semnează, Doru Moțoc, directorul festivalului care de ani întregi luptă pentru dramaturgia românească și pentru drepturile ei la a fi pusă în scenă, vorbește cu amărăciune despre motivele pentru care aceste texte ar ajunge prea rar sau niciodată pe scenă.
„Sunte textele unor autori înzestrați și ar putea sta la baza unor spectacole reușite”, scrie el. Iar continuarea este o pledoarie pentru montarea mai multor, arătând în același timp, cu un dram de autovictimizare, că piesele scriitorilor români nu sunt luate în calcul. „Dramaturgia românească nu mai interesează, se citește foarte puțin sau deloc. Regizorii își fac singuri scenariile. Pentru mulți dintre cei ce lucrează în domeniu, s-ar părea că dramaturgia românească originală nici n-ar exista. (…) Am evidențiat cu alte prilejuri cauzele acestei triste stări de lucruri. Nu le vom aminti încă o dată, dar constatăm cu tristețe că ele rămân valabile. Nici direcția de specialitate din Ministerul Culturii, nici Uniunea Scriitorilor, nici ATM-ul (în care dramaturgii nici măcar n-au loc, ca și cum ei n-ar avea nicio legătură cu teatrul), nici direcțiile teatrelor, nici regizorii nu oferă vreo speranță că lucrurile s-ar putea schimba în bine, adică s-ar trece la promovarea literaturii dramatice românești și s-ar intra astfel în normalitate”.
Dat fiind faptul că ne pregătim de a treia ediție a Concursului de Dramaturgie Yorick, care din acest an va purta numele dramaturgului Valentin Nicolau, e limpede că sprijinim de trei ani literatura dramatică românească. Și totuși… Lucrurile sunt ceva mai nuanțate în ceea ce privește lipsa literaturii dramatice de pe scenele din România. Iar antologia de față, cu toate cele trei texte pe are le conține, oferă un bun prilej de analiză a întregului fenomen.
De ce nu sunt intersați oamenii de teatru de dramaturgia autohtonă? Iată o întrebare la care am încercat de mai multe ori să răspundem, iar răspunsul cel mai clar mi l-au dat adesea regizori din toate categoriile de vârstă: pentru că nu are valoare, pentru că e slabă, pentru că nu e bine scrisă, pentru că nu e ofertantă pentru scenă. Dramaturgii se supără și se consideră nedreptățiți, iar regizorii își văd de treaba lor… Și din acest cerc vicios nu putem ieși.
O analiză sumară a textelor conținute în volumul „Goana după fluturi” ar putea fi un răspuns la întrebarea „De ce nu ajung textele dramatice, fie ele premiate sau nu, pe scenele din România?”.
Piesa câștigătoare a premiului I, „Bun de legat sau Deschis pe dinăuntru” de Victor Cilincă, își propune și se străduiește din greu să fie un fel de frescă mascată într-o farsă a societății actuale. Însă, replicile sunt adesea bolovănoase și puțin credibile, iar personajele rămân, toate, niște scheme, niște propuneri, niște încercări. Toată povestea – care se petrece într-un balamuc fictiv, așa cum își descrie autorul spațiul – se învârtește în jurul unei discuții despre societatea post-decembristă, transformată într-un mic carnaval, într-un spital de nebuni, un fel de Românie în miniatură. Ideea în sine e interesantă în sine, dar rămâne doar la suprafață și seamănă cu un balon de săpun, care se sparge ușor. O formă pentru care autorul se străduiește prea mult, construind cu migală replicile unuia dintre personaje, Malac, un asistent medical ușor retardat, care stâlcește aproape fiecare cuvânt, într-un soi de bâlbâială ce devine obositoare după câteva pagini… O formă căreia îi lipsește, în mare parte, fondul, ce s-ar putea rezuma mult prea simplu: societatea în care trăim e un mic balamuc…
Cel de-al doilea text, „Don Juan, conchistadorul pustiului”, de Mircea M. Ionescu, se salvează prin poezie. O parabolă, un text destinat mai degrabă lecturii decât scenei, care în lumea noastră – mai mult decât oricând și în ciuda tuturor trendurilor care se străduiesc să îndrepte corabia spre altceva – are nevoie de poveste. Și tocmai povestea lipsește. Este poetic, cu replici frumos scrise, de care autorul s-a lăsat sedus, are un orizont cultural, dar nu atinge cu adevărat general-umanul. Omul Galben, Omul Albastru și Alba-Neagra sunt surprinși într-un joc interesant, aproape lovinescian, de-a viața, de-a moartea, de-a iubirea, undeva, într-un pustiu seducător. Însă pentru scenă povestea lor s-ar putea constitui cel mult într-un eseu… Și, o spun din nou, cu toate riscurile, publicul zilelor noastre își dorește pe scenă în primul rând poveste, conflict și abia în al doilea rând, analiză a lumii de azi. Vrea teatru plin de viață, oameni vii – și nu, nu e nimic „învechit” în asta. Și tocmai oameni vii dramaturgii noștri se încăpățânează să nu le dea, ci doar replici căutate. Cel de-al treilea text reprezintă, și el, exemplificarea acestor probleme. „Cioburi de argilă” de Grațian Prisăcariu e un fel de eseu, împărțit pe replici, între Omul Zidului și Omul Care Nu Știe Ce Vrea…
Câtă vreme textele vor rămâne departe de ceea ce se întâmplă în acest moment pe scenă, și scena va rămâne departe de ele, evident, iar regizorii vor căuta în altă parte subiecte. Iată singura concluzie, iar „trendul păgubos și lipsit de justificare estetică” despre care vorbește Doru Moțoc în prefață, căruia, spune el, încearcă să i se opună dramaturgia care nu ajunge pe scenă, poate apărea și într-o altă lumină. Din păcate, dramaturgia românească vitregită, cea care nu ajunge pe scenă, nu este, nici ea, tocmai justificată estetic.
Print