Nu este pentru prima dată când vorbim despre starea dramaturgiei naționale, despre problemele și calitatea ei, despre șansele reale care i se dau, despre miză și tendințele ei. În seria acelor câteva evenimente anuale care i se dedică face parte și Festivalul Național de Dramaturgie „Goana după fluturi” de la Râmnicu Vâlcea, organizat în memoria dramaturgului Bogdan Amaru, un scriitor cu un destin întunecat, mort la 29 de ani, în octombrie 1936, chinuit de boală și care trecuse deja printr-o tentativă de suicid.
Într-o lume care prea rar își aduce aminte de oameni, de operele lor, într-o lume care uită repede, micul festival de dramaturgie de la Vâlcea, organizat din doi în doi ani și ajuns în acest an la ediția a VII-a, este și înduioșător, și lăudabil. Iar dramaturgul Doru Moțoc, directorul festivalului, este, evident, un Don Quijote, care se bate cu morile de vânt ca să susțină și să promoveze o dramaturgie românească în care crede cu sinceritate și să nu lase să se stingă numele unui dramaturg altfel rar în lumina reflectoarelor și rar montat, dar care a fost susținut după primele lui texte de scriitorii importanți ai momentului și de criticul Eugen Lovinescu, al cărui cenaclu l-a frecventat. Pe numele lui real Alexandru Pârâianu, dramaturgul Bogdan Amaru are azi o cruce în cimitirul din Nenciulești și o casă memorială la Tetoiu, unde, o dată la doi ani, se repetă un mic ritual, din nou, de o înduioșătoare candoare, în care juriul concursului și organizatorii merg într-un mic pelerinaj, aprind o lumânare, stau la slujba de pomenire, mănâncă puțină colivă și apoi anunță rezultatele concursului în curtea casei memoriale. În fața unui public mai puțin obișnuit și cu sălile de teatru și cu concursurile de dramaturgie și mai mult cu munca la câmp. Așadar, într-o scenă desprinsă direct din „Moromeții”, sâmbătă, 9 mai, la prânz, pe prispa casei memoriale „Bogdan Amaru”, în fața celor două cămăruțe care dau doar o vagă idee despre sărăcia cumplită în care a trăit scriitorul, președintele juriului, dramaturgul Mircea M. Ionescu (juriu din care am făcut parte la această ediție, alături de Marinela Țepuș, Mihai Lungeanu și Doru Moțoc), a anunțat câștigătorii. Iar câștigătorii ediției din acest an sunt Dumitru Gherghina, din Craiova, pentru piesa „Ultimii oameni” – premiul al II-lea, Ovidiu Ștefan, din București, pentru piesa „Afacerea” – premiul al III-lea, și Mioara Dragnea, din Constanța, pentru piesa „Meșterul Manole” – mențiune. Juriul a hotărât să nu acorde premiul I, întrucât niciunul dintre texte nu a atins baremul stabilit.
Așadar, curtea casei memoriale „Bogdan Amaru” era aproape plină, deși interesul pentru dramaturgia românească al unora dintre spectatorii de la fața locului era mai degrabă simbolic. Am schimbat câteva vorbe cu unii dintre ei și mi-au spus cu zâmbetul pe buze că au venit să vadă ce-au pregătit copiii, că știu din ceilalți ani, că e spectacol frumos. Și elevii Școlii Gimnaziale din Țepești-Tetoiu au cântat și au dansat pe iarbă în curte. Din nou, scenă din „Moromeții”, urmată de una superb caragialiană, oferită de oficialitățile locale. Un moment de dramaturgie autentică într-o zi de primăvară perfectă.
Și acum, despre dramaturgia contmporană românească, așa cum se vede ea prin concursurile organizate de diverse teatre și publicații, așa cum a fost ea discutată și în cadrul dezbaterii organizate cu o seară înainte la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” din Vâlcea, așa cum s-a văzut și din culisele juriului acestei ediții a concursului „Goana după fluturi”, care, din nou, face admirabilul efort ca, din doi în doi ani, să publice o antologie cu textele câștigătoare, în așteptarea unui teatru și a unui regizor care să spargă buba și să monteze o piesă românească, într-un context teatral care preferă, evident, traducerile.
Nivelul general al textelor sosite în acest an la concursul „Goana după fluturi” a fost departe de a fi prea ridicat, iar tema obsesivă (fără ca ea să fi fost indicată de organizatori…), coincidență cel puțin stranie, a fost „sfârșitul lumii”. Un iz de Apocalispă a plutit peste toate cele opt texte ajunse în faza finală a jurizării, dar niciunul nu a întrunit baremul juriului, în așa fel încât să obțină premiul I. Problemele textelor, ca de altfel, problemele întregii dramaturgii actuale sunt neadecvarea la moment, conturarea vagă a personajului, povestea greoaie, lipsa de teatralitate, nerealizarea literară și epigonismul mai mult sau mai puțin „declarat”, ca să spunem doar câteva dintre ele. Dincolo însă de valoarea textelor primite la concurs, astfel de evenimente își propun să facă parte dintr-o vagă mișcare de susținere a dramaturgiei naționale. Este unul dintre puținele evenimente care creează o miză (mai mare sau mai mică), pentru că asta e momentan marea problemă a dramaturgiei românești: lipsa de miză. Motiv pentru care cei care ar putea scrie bine și foarte bine nu o fac, căci n-au de ce. Iar cei care scriu, cu puține excepții, scriu la un nivel la care scena îi refuză. Sunt, desigur, adevăruri incomode, dar vizibile.
Toate aceste aspecte au fost discutate la dezbaterea de la Biblioteca din Vâlcea, dezbatere care a avut tema „Ce șanse mai are dramaturgia națională?”. Și fiecare dintre cei prezenți a încercat să-i arate mai mult șansele decât neșansele, pisica fiind aruncată mai ales în grădina regizorilor și a directorilor de teatre care refuză să aibă încredere în textele românești. Mircea M. Ionescu a reprodus chiar o veche discuție cu regizorul Andrei Șerban, care ar fi afirmat că dramaturgia românească nu există… Ar fi interesantă o asemenea dezbatere la care dramaturgii premiați la astfel de festivaluri și regizorii importanți ai acestui moment să discute față în față. Poate la o ediție următoare a „Goanei după fluturi”… Dacă textele care se scriu în România sunt sau nu egale ca valoare cu cele din alte țări e o altă discuție și a deschis-o regizorul Mihai Lungeanu, vorbind despre calitatea pieselor incluse în antologia Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Ar merita o comparație… În rest, ruptura uriașă care există în prezent între ceea ce se întâmplă efectiv pe scenele din România și ceea ce se scrie este uriașă. De la domeniile de interes până la mijloacele de realizare. Sunt două planete diferite. Și până când unii nu se vor muta pe planeta celorlalți sau măcar nu vor merge în vizită măcar din când în când, ruptura va persista. Concluziile? Da, dramaturgii nu intră în sălile de teatru decât mult prea rar. Și da, regizorii nu citesc dramaturgie românească decât mult prea rar… Lipsa de interes este reciprocă. Așadar, care e soluția?
În numărul viitor, vă propunem o analiză a textelor din antologia cu numărul V „Goana după fluturi”, în care sunt publicate textele câștigătoare ale ediției precedente.
Superb si exact articol. Poate, intr-un final, vom reusi si noi sa intelegem ca “nevestele” nu sunt mai urate decat “amantele” doar pentru ca sunt mai aproape de noi si ne vorbesc intr-o limba de care nu vrem sa ne amintim, pentru ca ne aminteste de ceea ce suntem. Iubim cosmonautii in dauna celui care ne coseste buruienile si ne aduce bidonul cu lapte fara E-uri la poarta.
Laurentiu Budau