Drame în salonul verde

Bienala Internaţională de Teatru REFLEX 2, încheiată săptămâna trecută la Sfântu Gheorghe, le-a dat spectatorilor o bună ocazie de a degusta o mulţime de delicatese din România şi din străinătate, punându-i în faţa unor creaţii de valoare, atent selectate. Spectacole dintre cele mai solicitante şi lucrări scenice care aduc în prim-plan reflecţii şi viziuni fertile pentru gândirea asupra multelor formele pe care le îmbracă teatrul în contemporaneitate s-au întâlnit într-un mediu propice, vreme de două săptămâni, într-un festival de ţinută, cu câte ceva pentru fiecare.

Una dintre aceste delicatese a fost participarea celei mai recente creaţii scenice din România a regizorului Andrei Şerban, care şi-a îndreptat atenţia spre lumea unui dramaturg clasic puţin montat la noi, revizitând o piesă scrisă la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe care o filtrează prin sensibilităţi şi tipare comportamentale ale omului de la sfârşitul secolului următor. Un studiu de caz realizat cu instrumentele teatrului de azi sau dintotdeauna, spectacolul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj este o expresie reuşită, o variaţiune ironică şi plină de nuanţe pe tema „Hedda Gabler“, o piesă în care regizorul vede „tragi-comedia potenţialului uman rămas neîmplinit“.

Spectacol intens, necruţător faţă de capacitatea de concentrare a spectatorului, pe care-l invită într-un salon verde, închis, ca într-o cutie de rezonanţă în care se întâlnesc sau chiar se ciocnesc lumile unor personaje dense, plurivoce, „Hedda Gabler“ pune la lucru instrumentele teatrului, dându-i o viaţă posibilă unei piese percepute clişeistic, transformând-o în materie pentru un exerciţiu de interpretare ce încearcă nu atât imaginaţia, cât înţelegerea artiştilor. „Rolul regizorului“, scria Andrei Şerban, „e să creeze o atmosferă, să regleze ritmul cuvintelor, să caute pauzele şi tăcerile“. Este exact ceea ce face în acest spectacol viu, plin de culoare la propriu şi la figurat, în care fiecare partitură primeşte un interpret de calibru şi gravitează, cu energiile lui, în jurul unei planete solitare, îndepărtate, deşi aproape fizic, numite Hedda Gabler.

Personaj cu asperităţi greu de exprimat scenic, incoerent cu sine însuşi, fiica generalului Gabler – personajul absent care împleteşte ironic, batjocoritor chiar, firele subţiri ce conduc destinele personajelor prezente – este ca un văl opac, dincolo de care nu reuşesc să pătrundă privirile, gesturile, faptele, gândurile şi cuvintele celorlalte personaje. În „Fragmente dintr-o scrisoare imaginară adresată domnului Ibsen“ , Andrei Şerban scria despre ea: „Hedda suferă, ca şi cele Trei surori ale lui Cehov (colegul şi competitorul Dvs.), efectele malefice ale prejudecăţilor cazone, ale conformismului rigid şi sufocant şi ale unei autorităţi exclusiv masculine. În consecinţă, tot ce ţine de emoţie, de sensibilitate, de feminin, e reprimat. Hedda e instruită milităreşte să nu exprime pasiune, căci asta ar face-o vulnerabilă. În acelaşi timp, sub aparenţa de răceală, o flacără periculoasă mocneşte în subconştient. Neavând curajul să profite de această energie vitală, fuge de ea însăşi, fuge de real, fuge de relaţie, îi e teamă să nu fie dominată, dar realul o loveşte cu un pumn în faţă. Hedda se refugiază într-o lume secretă a fantasmelor şi iluziilor, până când edificiul i se prăbuşeşte. Iluzia de nobleţe, de frumos estetic şi de puritate morală dispar pe rând. În final, pistoalele tatălui îi sunt singurii prieteni“.

Dominată de un plictis fin de siècle, repirând bătrânicios între pereţi de sticlă, dincolo de care cineva trage mereu cu ochiul, ca şi cum ar încălca o intimidate precară şi alunecoasă, casa Heddei (Kézdi Imola) şi a lui Tesman (Zsolt Bogdán), savantul de hârtie, cufundat în tomuri, rămas într-o copilărie a sentimentelor şi rătăcit în lumea reală, devine un tragi-comic teren de luptă. În acest spaţiu răbufnesc conflicte mocnite, generate de frică – frica eroinei, victimă a educaţiei rigide, de a recunoaşte şi de a spune adevărul care ar elibera-o. Negându-şi vulnerabilitatea, frustrarea creată de lipsa iubirii, sensibilitatea, dorinţele şi visurile, fiica oarecum bovarică a generalului dispărut este prinsă într-o plasă deasă. Zbaterea ei, interpretată rafinat de Kézdi Imola, care ştie să nu îngroaşe şi să-şi lase personajul să se dezvăluie în toate incoerenţele lui interioare, creatoare de dramă, trece de la o dispoziţie la alta, de la un sarcasm la altul, de la o ironie la alta, de la o cruzime la alta şi nu se încheie decât odată cu sinuciderea. Victimă a propriei personalităţi, ruinate de prejudecăţile unei educaţii devenite a doua natură, Hedda pluteşte parcă în lumea ei, departe de un soţ cu care nu rezonează, de un iubit ce rămâne mai mult o idee şi pe care-l transformă în victimă a vanităţii ei, de o familie în care afecţiunea e dependentă de etichetă.

Variaţiune pe tema eşecului, inevitabil când nu-ţi recunoşti dorinţele, visele şi adevărurile interioare, dar şi pe tema falsului ce se insinuează în existenţă şi pe care o acapareză periculos, „Hedda Gabler“ este o construcţie scenică ameţitoare ca un carusel. Intens colorată, intens jucată, cu elemente de parodie ce vine dintr-o luciditate amară, drama psihologică a lui Ibsen capătă acum, în mileniul III, o strălucire vintage. Folosind inteligent şi dinamic spaţiul delimitat de costumul şi decorul semnate de Carmencita Brojboiu, regizorul scoate în relief pe de o parte caracterul universal al pasiunilor omeneşti, aşa cum se configurează el în piesa datată a unui clasic, şi, pe de altă parte, accentuează convingător, prin elemente cu trimitere la America anilor ’50-’60, rolul cadrului spaţio-temporal în manifestările acestor pasiuni. Reglând ritmul cuvintelor, căutând pauzele şi tăcerile, aşa cum crede că trebuie să facă un regizor, Andrei Şerban a descins încă o dată pe terenul obscur al clasicilor, punându-şi la lucru şi simţul preciziei, care se vede cel mai limpede la interpretarea actoricească (fină, bine dozată şi foarte consistentă în cazul fiecărei partituri), şi respectul pentru libertatea creatoare a actorului, precum şi pentru inteligenţa spectatorului. Şi „Hedda Gabler“ este o creaţie cu spaţii albe, pe care spectatorul trebuie să le completeze. Departe de demonstrativism şi de univocitate, teatru al sensurilor care tulbură şi trezesc la viaţă cotloane amorţite ale sinelui, spectacolul de la Cluj are ritm, substanţe şi multe întrebări. De fapt, este o suită de interogaţii despre omul contemporan şi posibilele lui chipuri, pornind de la povestea unei femei care-şi reneagă feminitatea, folosindu-şi-o milităreşte, punitiv şi autopunitiv, în spiritul unei morale primite de-a gata.

La nivelul expresiei scenice, se mizează pe o discreţie cu privire la mijloacele puse în joc. Niciun corp străin nu subminează construcţia, nu face notă discordantă, nu pare o proptea scoasă din jobenul regizorului pentru a păcăli. Caracterul coerent al discursului din acest spectacol, preocuparea constantă pentru ce s-ar putea afla dincolo de ce spune şi de ce se vede, nu apelează la niciun element artificial. Dimpotrivă, arta regiorului şi a actorilor se arată rafinat într-o naturaleţe autentică, departe şi de aerul ce poate părea vetust al piesei, şi de vreo contemporaneizare doar la nivelul formei, cum vedem adesea pe scenele din România. Într-un fel, spectacolul poate fi considerat o concretizare fericită a vechiului concept unitas multiplex.

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.