Undeva, într-o clădire din strada Lânăriei, la o distanță egală de parcul Tineretului și de parcul Carol, se află sediul Companiei Teatrale Replika, un tip de teatru nou din toate punctele de vedere, în România. Un teatru care, așa cum scrie în pagina de prezentare, își propune să-și asume „rolul de mediator între cele două componente ale actului cultural (creator și consumator) prin inițierea, menținerea și dezvoltarea comunicării în mediul socio-educativ”. Mai mult, Compania Teatrală Replika „mizează pe creativitatea și imaginația tinerilor creatori, pe abordarea temelor actuale ale societății și pe noile modalități de expresie artistică”.
Am ajuns pentru prima dată la Replika într-o seară de vară toridă, într-una dintre cele trei în care a fost prezentat spectacolul „Față de drepturi”, un spectacol de teatru educațional și participativ, care pornește de la câteva dintre drepturile fundamentale enunțate în Convenția Drepturilor Copilului: dreptul la educație, dreptul la servicii de sănătate, dreptul la asistență socială, dreptul la opinie, dreptul la libertatea de gândire, dreptul la vacanță și la odihnă, dreptul copilului de a nu fi supus unor forme de violență, abuz sau exploatare.
Așa suna prezentarea spectacolului, oarecum sec și anost, însă ceea ce am descoperit la fața locului a fost cu totul altceva. Fusese, cum spuneam, una dintre cele mai calde zile din această vară și destul de puțini spectatori se încumetaseră să caute strada Lânăriei. Mulți dintre cei care așteptau emoționați afară să înceapă spectacolul erau, cum aveam să descopăr repede, extrem de apropiați de artiștii de pe scenă. Am intrat. Pe fiecare scaun, un dosar cu o foaie pe care era scrisă o petiție din partea mușcatelor – florile alea care sunt așezate la toate ferestrele – o petiție, deci, din partea mușcatelor, care vor să-și schimbe numele… Totul, într-un viitor de tip literatură SF, care avea să se dovedească imediat una de bună calitate și cu mult umor.
Ceea ce s-a întâmplat pe scena de la Centrul de Teatru Educațional Replika a fost o demonstrație de teatru autentic, de calitate, făcut cu toată seriozitatea copilăriei lor de o echipă întreagă de copii – nouă copii și doi actori – care au construit împreună cu restul echipei trei scenarii posibile în trei lumi (im)posibile, scopul fiind acela de a vorbi altfel despre drepturile copiilor. Nimic didactic în alegerile lor, doar mult umor și multă dezinvoltură, firesc și autenticitate. Prima secvență, cea SF, în care statele lumii dintr-un viitor interesant desenat, în care copiii au drepturi egale cu adulții la conducerea țărilor și a lumii, este un congres mondial care are pe ordinea de zi schimbarea numelor mușcatelor, cu pledoarii, cu avocați, cu tot ce trebuie… Și, cum spectacolul e gândit ca unul interactiv, copiii își aleg asistenți din public (fără dubiu persoane din familie), care se dovedesc mult mai intimidate decât sunt micuții actori pe scenă. Dacă numele mușcatelor au fost sau nu schimbate este puțin important. Important e, în schimb, felul în care sunt dezvoltate dialogurile și situațiile, cântecele, important e felul în care – e evident – copiii sunt motivați să gândească și să acționeze altfel.
În cea de-a doua secvență, în care este prezentată o situație socială dificilă, o familie cu o mamă și mulți copii, fiecare cu visele lui frânte și cu personalitatea lui, trăind cu toții în mizerie și flămânzi, toți deprinși cu manifestări violente, niciunul necunosându-și drepturile reale oferite de stat și neavând acces la ele, abordarea micuților actori se schimbă. Fără să renunțe la dezinvoltură și la starea de joacă, descoperă însă seriozitatea situației pe care o joacă. Îi înțeleg nuanțele și se comportă ca atare. Iar atunci când polițistul copiilor, coborât direct din viitor, cu un dispozitiv – cu siguranță visat de toți copiii – prin care-l pot imobiliza pe orice adult care încearcă un act violent la adresa lor, așadar, atunci când „polițistul” intră în scenă, faptul că o obligă pe mama cea săracă și needucată să asculte câteva alineate din Convenția Drepturilor Copiilor este ca o pală de aer rece. Cine s-ar fi gândit la așa ceva, într-un univers din sticle goale de plastic și saltele întinse pe jos, în care banii de mâncare sunt un vis frumos? Cine s-ar fi gândit la școală, într-un subsol de bloc din care sunt evacuați? Interesante (deși la prima vedere utopice) sunt soluțiile propuse de copii pentru salvarea unor familii în asemenea situații.
Ultima secvență pune punctul pe i: exploatarea copiilor de către părinți și presiunea uriașă la care sunt supuși pentru a fi cei mai buni, pentru a nu greși niciodată. Un băiețel este adus de tatăl lui să participe la un concurs de cultură generală pe care TREBUIE să-l câștige. Ceea ce se întâmplă pe scenă ar trebui să fie un semn de întrebare pentru toți părinții care uită de copilăria copiilor pe care vor să-i transforme în copii-minune ca să-i arate lumii ca pe niște trofee. Scena în care tatăl îl pune pe puști să stea în mâini ca să-i facă poză să o posteze pe Facebook este emblematică. Intervine, desigur, aceeași poliție a copiilor venită din viitor, care urmărește să îndrepte lucrurile.
Finalul și de altfel întregul spectacol, dincolo de plăcerea interpretării, este o pledoarie pentru valoarea copilăriei, pentru dreptul la copilărie și pentru nevoia copilului de a fi ascultat și de a fi el însuși.
Echipa care a realizat spectacolul este formată din Andreea Baraitan, Bianca Gheorghe, Georgiana Moise, Denis Nadolu, Anca Negoiță, Roberta Parascan, Ionuț Roșca, Mario Ștefan, Ana Zaincovschi, Viorel Cojanu, Mihaela Rădescu, Radu Apostol, Bogdan Burlăcianu și Mihaela Michailov.
Am fost si eu la Teatru Educațional Replika, m-am simtit foarte bine si as mai merge oricand cu placere!