Îmi amintesc cum, în contradictorii ani ’80 (săraci pe de-o parte, cenzuraţi pe de alta, dar incomparabil mai bogaţi spiritual decât prezentul pricopsit şi liber), pândeam cu înfrigurare fiecare apariţie a almanahului Gong, un supliment anual al revistei Teatrul. Nu numai pentru conţinutul său tematic – chiar bogat (retrospectiva stagiunii, interviuri, eseuri, istorie de teatru, piese noi româneşti sau traduceri şi mult doritele “transmisii în direct” de pe alte meridiane teatrale, la care n-aveam altfel acces), cât, mai ales, pentru cele două (în anii fericiţi: trei) pagini cu portretele absolvenţilor actori ai celor două instituţii de învăţământ superior care-i pregăteau – Bucureşti şi Târgu Mureş. Mai apoi, în timp, încercam să le urmăresc traseul, care pe unde a mai ajuns, deşi era tare, tare greu fără InterNet…
În ultimii ani, povestea se repetă şi mă regăsesc într-o similară stare de aşteptare frisonantă a catalogului Galei Absolvenţilor. Promoţia 2013 Actorie-Licenţă a Facultăţii de Teatru din UNATC (trei ani de studii, conform controversatului sistem Bologna) a ocupat mai bine de zece pagini din catalog, numărând peste cincizeci de absolvenţi. Almanahul Gong pe care l-am scos la întâmplare din raftul de sus, spre aducere aminte, data din 1989, ultimul an al deceniului menţionat, şi prezenta promoţia 1988, carevasăzică de acum un sfert de secol (!), cu exact paisprezece absolvenţi ai cursurilor de zi şi serale… Printre ei (pură coincidenţă, fără niciun interes pentru stilistica articolului de faţă), profesorul coordonator al anului III Actorie, Adrian Titieni, Rector UNATC.
Discursul său de deschidere a Galei a pornit tot dinspre trecut către prezent, de la o sintagmă compromisă de vechea societate: cea a “omului nou”. Sintagmă ce ar trebui să-şi regăsească locul cuvenit în noua lume, în care viitorul e impredictibil, iar Terra – cam suprapopulată. Optimişti, credem că şcoala ar putea să genereze trăsăturile acestui om nou: normalitate, bun simţ, viziune, creativitate şi, nu în ultimul rând, valori. Cele actuale sunt, la rândul lor, cam răsturnate, multe nu ne aparţin, iar altele sunt, pur şi simplu, standardizate. Sigur că talentul şi priceperea îşi au rolul lor esenţial şi în lumea cea nouă, ca şi norocul fără de care multe nu s-ar mai povesti, dar calităţi precum abnegaţia şi seriozitatea ar trebui să redevină mai mult decât nişte cuvinte desuete. În plus: percepţia exactă a funcţiei pe care o are artistul sau “făcătorul de artă” în comunitate. Cei care vor înţelege că notorietatea e o consecinţă colaterală a unei munci dedicate vor fi fericiţii zilei de mâine – a conchis rectorul.
Cuvinte mari? E doar o părere. În pofida impresiei generale, absolvenţii de azi sunt mult mai lucizi decât cei de ieri. E drept, noua lor lume profesională – carnivoră prin definiţie – e şi mai dificil de cucerit, dar sunt conştienţi de asta încă de la început. Şi, mult mai curajoşi, se aruncă în bulboană, indiferent dacă apa îi duce la înec sau către ţărmul visat al succesului. În ciuda acelei morţi termice a simţurilor omenirii, anunţată de savanţi în urmă cu zeci de ani şi vizibilă zi de zi pe canalele TV, fascinaţia pentru meseriile din domeniul teatrului nu s-a diminuat. Dimpotrivă. În primăvară, la tradiţionalul eveniment anual Uşi deschise, UNATC-ul (iertat să-mi fie barbarismul articularii unui acronim) s-a umplut de freamăt mai ceva ca-n toţi anii din urmă. Multe din micile spectacole-exerciţii practice s-au jucat de două ori pentru a mulţumi toţi spectatorii prezenţi, iar sala discuţiilor teoretic teoretice de la Teatrologie a fost arhiplină.
Am regăsit aceleaşi contradicţii între lumi şi la Gala Absolvenţilor din vară, contradicţii vizibile cu o plasticitate uluitoare la Palatul Copiilor, acolo unde au avut loc cele mai multe dintre spectacolele Actoriei. Apropiindu-te de “locaţie” (da, a fost admis oficial şi acest sens, împrumutat din engleză), drumul se bifurca: “pe mâna dreaptă”, pe aleea către parc, se desfăşura în toată splendoarea şi hărmălaia ei, o manifestare citadină cu mici, bere şi manele spoite în hituri ale momentului. “Pe mâna stângă”, în sălile Octavian Cotescu şi Ion Cojar, “cea mai bună dintre lumile posibile” îşi urma cursul firesc, rezistând tinereşte la invazia kitsch-ului chinezesc prezentat drept “produs tradiţional”. Iar apartenenţa la una dintre cele două lumi călăuzea hotărât publicul spre direcţia dorită.
A scrie acum, obiectiv, jurnalistic despre promoţia 2013 Actorie a Facultăţii de Teatru din UNATC îmi pare o “misiune imposibilă”. Pe de o parte, cele mai multe din cele paisprezece spectacole prezentate în festival (unele în distribuţii diferite) şi-au căpătat micile cronici la timpul potrivit, ca producţii studenţeşti. (Dacă va fi să fie, stagiunea se va prelungi în cele două săli puse la dispoziţie de Ministerul Educaţiei Naţionale şi Palatul Copiilor, pentru a mai ostoi dorul de Studioul Casandra. Iar vizibilitatea absolvenţior va fi cu totul alta decât până acum.) În plus, obiectivitatea-mi gazetărească a fost epuizată ca membru al juriului, iar premiile au fost anunţate la vremea lor: https://yorick.ro/cine-sunt-studentii-premianti-la-gala-absolventilor-unatc/. “De ce premii în Gală?” este o întrebare similară (ca intensitate a reacţiei în rândul celor implicaţi într-un fel sau altul în activitatea UNATC) cu cea legată de numărul mare de locuri la Actorie, deci de absolvenţi. Răspunsul meu referitor la premii este unul extrem de cinic, o parafrază la bancul despre un muribund căruia i se prescriu băi de nămol. “De ce?” – “Ca să se obişnuiască cu pământul”…
Pe de altă parte, obiectivitatea îmi este estompată de senzaţia de familiaritate. De la cursuri şi seminarii, din facultate, din foarte puţinii ani, din păcate, în care am interacţionat direct. De amintiri comune şi de alte simţiri pe care un articol raţional nu le poate găzdui. Ca urmare, comentariul lucid despre promoţia 2013 Actorie va fi înlocuit de alte câteva consideraţii mai mult sau mai puţin personale, în speranţa că încă mai e loc pentru astfel de gânduri. Deseori, ele nasc fapte.
Aruncat între cultura de stat şi piaţa liberă, actorul nostru trebuie să se descurce cum poate. Şi nu prea poate, fiindcă niciuna din variante nu e ceea ce ar trebui să fie. Cu un Minister al Culturii având un buget de 20 de ori mai mic decât în ţările europene, cu un interes politic aproape nul faţă de cultură, căci voturile, nu-i aşa, le dau cei mulţi şi mai puţin interesaţi de astfel de acte, şi cu o piaţă – liberă, e drept, dar ca şi inexistentă, – varianta optimă pare a fi, ca de multe ori în neamul românesc, câte puţin din amândouă. Căpătarea unei slujbe la un teatru de stat seamănă cu apucarea unui picior al divinităţii, chiar dacă, de fapt, salarial, e vorba de o unghie. Alături de aceasta, nişte colaborări în alte domenii – mai mult sau mai puţin artistice, duc către presupusa vorbă a lui Arhimede: “Daţi-mi un punct de sprijin (fie el şi-un deget sfânt) şi voi muta Pământul din loc”…
Să fim serioşi: nu mai avem eroi imaculaţi ai teatrului. Actorii maturi trăiesc din amintirea vremurilor de demult, uneori a scuccesului, de cele mai multe ori pierduţi în inerţia teatrelor de repertoriu. Cei mai cunoscuţi dintre ei îşi completează (non-)activitatea cu roluri în teleserii sau în producţii minimale sub alte umbrele artistic-organizaţionale. Cei tineri îşi lovesc fruntea de zidurile sărăciei spirituale a timpului nostru, încercând roluri nebuloase în piese ale campionilor adesea inexplicabili ai teatrului contemporan, visând însă la laurii mai concreţi ai unei reclame la telefonia mobilă. Nepermis de rar şi atât de punctual (încât par excepţii), regăsim suflul unei reînvieri în teatrele de stat, nebunia de căutător de aur a vreunui director sau harul de călăuzitor al vreunui regizor. Şi, încet, încet, majoritatea îşi alină ego-ul în gloria locală. La urma urmei, nu-i aşa, nimeni nu i-a pus să se facă actori într-o ţară în care teatrul este liber ca-n America, doar că aici, la noi, niciun milionar nu a construit vreun teatru, vreun muzeu sau barem un cinematograf.
Şi totuşi… Revin cu mărturisirea că lungile-mi peripluri prin ţară din ultimele luni mi-au dezvăluit oameni frumoşi, lumi şi ritmuri normale. Pe care le uitasem sau, poate, nu le-am cunoscut niciodată în maturitatea-mi post ’89. Am văzut trupe omogene şi creator disciplinate, actori tineri şi foarte tineri convieţuind artistic cu vedetele consacrate ale teatrelor în pace şi armonie. Am cunoscut oameni din spatele scenei dedicaţi profesiei lor, indiferent de „compartiment” sau specializare, dar şi manageri tineri şi entuziaşti, luptând, adesea, cu morile de vânt, pentru binele Teatrului în aceste vremuri rele.
Optimismul aparent deşănţat vine şi din zona spaţiilor bucureştene (încă aşa-zise) neconvenţionale, independente. Explozia din ultimii ani a teatrului de club, de cafenea demonstrează că există cerere şi că, pe lângă bucuria de a fi martor la actul artistic, senzaţia apartenenţei la o minoritate, la o elită, va determina în continuare o parte a publicului plătitor să abandoneze telenovela sau talk-show-ul, sămânţa sau meciul. Strădania unora de a îngropa Teatrul cel perimat, pentru că nu poate fi multiplicat şi vândut apoi credulilor, n-a reuşit. Şi am vrea să fim lăsaţi în pace să ne “păcălim” între noi – fie şi cu piese slabe sau capodopere chinuite de regizori orgolioşi, cu actori prea bătrâni ca să mai joace sau cu tineri care încă nu ştiu ce-i de făcut. Întotdeauna, însă (chiar dacă, mai nou, coregrafia obligatorie a aplauzelor nu mai e un criteriu), ne întoarcem acasă cu acea emoţie pe care nicio pagină de net sau canal TV nu ne-o vor da vreodată.
Ce-ar mai fi de zis pentru noua promoţie de actori? Câteva citate culturale, deja clişee, la fel de nostalgice precum începutul acestui articol profund eterogen: Drum bun, Cireşari! Şi nu uitaţi: Un sfârşit e un început…
Print