Drumul celor 160

masca 1Tudor-Costin Sicomaș

Şi iată că am fost din nou la Teatrul Masca. Şi iată că, din nou, am fost uimit, am fost lăsat fără cuvinte, de acest teatru unic în România, cu o trupă extrem de bine închegată, unită şi antrenată de către singurul Actor care a avut curajul să pornească astfel la drum, Mihai Mălaimare. Sâmbătă, 11 octombrie 2014 – nu voi putea uita ziua aceasta. Am avut parte de un regal (din mai multe puncte de vedere): în primul rând, „Parcul” celebrează 160 de ani de istorie a Cişmigiului, dar şi de tranziţie a României de la un semi-barbarism la adevărata modernizare; apoi, spectacolul în sine este creat cu măiestrie şi gândit în filigran de regizorul şi maestrul Teatrului Masca, Mihai Mălaimare; şi pe lângă toate acestea, „Parcul” s-a dovedit a fi una dintre cele mai bune creaţii ale teatrului, atât din punct de vedere tehnic, cât şi artistic. Îmi voi permite ca, mai jos, să punctez, într-o scurtă cronică, principalele aspecte ale reprezentaţiei urmărite.

A te încumeta să porneşti la drum într-o istorie a ultimilor 160 de ani din România este un demers destul de curajos şi, dacă nu ai suficiente cunoştinţe poate fi un parcurs destul de anevoios. Nu a fost, însă, cazul lui Mihai Mălaimare care, pe lângă faptul că are vasta cultură necesară unui asemenea proiect, dă dovadă şi de un simţ, de o intuiţie artistică acute, ştiind exact pe ce „butoane” să apese pentru a mişca publicul, pentru a-i oferi ceea ce aşteaptă, pentru a-i da ceea ce are nevoie. Aşa s-a petrecut şi cu “Parcul”, un spectacol ce s-a dorit a fi o poveste a grădinii publice Cişmigiu de la înfiinţare şi până astăzi, dar, pe parcurs, s-a transformat într-o istorie a României din timpul domniei lui Barbu Ştirbei, ajungând până în zilele noastre, până “ACUM”, aşa cum arată un panou din scenografia spectacolului.

Poate părea ciudat că Teatrul Masca, cel care ne-a obişnuit cu comedii sclipitoare, preluate din repertoriul antic, renascentist, shakespearian sau molierean, a ales o poveste mai puţin amuzantă, dar plină de sensibilitate şi emoţie, aşa cum este istoria Parcului. Fiind un teatru de gest, înainte de toate, Mihai Mălaimare a ales pentru trupa sa să creeze o succesiune de imagini, de tablouri cu statui vivante, având mişcări parcă desprinse din filmele cu Charlot şi din peliculele lui Buster Keaton. Bineînţeles, “Parcul” nu este o tragedie, nici măcar o tragi-comedie, ci o şarmantă istorie a Bucureştiului şi, în consecinţă, a României, spusă cu subiectivism şugubăţ ori dramatic (după cum e cazul fiecărei scene).

masca 2Distribuţia cuprinde aproape întreaga echipă a teatrului, toţi reuşind să închege într-o oră şi jumătate poveşti de dragoste, gelozie, totalitarism şi eliberare. Cei care conduc această echipă sunt patru: Mihai Mălaimare (interpretul lui Wilhelm Mayer, grădinarul curţii imperiale vieneze, cel care a realizat grădina publică Cişmigiu), Anamaria Pîslaru (o frumoasă şi elegantă doamnă care, deşi nu face parte din înalta societate, este la fel de carismatică şi şarmantă), Sorin Dinculescu (domnul Mitică) şi Cosmin Creţu (domnul Costică), aceştia din urmă întruchipând eternii şahişti fără vârstă de la mesele Cişmigiului. Fiecare dintre cei 4 actori îmbină tehnica de statuie vivantă cu gesturile elegante. Mai mult decât atât, primii doi dintre cei amintiţi îşi demonstrează şi măiestria la utilizarea instrumentelor muzicale, primul folosind o mică trompetă, în timp ce doamna sa interpretează câteva note la o imensă tubă. Pe parcursul spectacolului, Mihai Mălaimare ne demonstrează, de asemenea, şi agilitatea vocală, imitându-l cu umor pe faimosul Gică Petrescu, dar şi încheind spectacolul, alături de Anamaria Pîslaru, cu frumosul duet “Te-aştept diseară în Cişmigiu” – în special acest cântec împleteşte un sentiment de cântec de lebădă cu unul de speranţă. Alături de ei, apar cei doi şahişti amintiţi mai sus, atât Cosmin Creţu, cât şi Sorin Dinculescu fiind extrem de atenţi până la cel mai mic detaliu al gesturilor – căci se ştie, nu-i aşa, cât de multă concentrare necesită jocul de şah.

Alături de ei, apar, în diverse scene, ceilalţi actori ai Teatrului Masca. În primul rând, pe tot parcursul spectacolului este prezent în scenă un trio simpatic, avându-i ca şi componenţi pe Răzvan Teodorescu care, din nou, dă dovadă de meticulozitate şi tehnică foarte bună în rolul Primarului Bucureştiului, pe Alexandru Floroiu, micul şi somnorosul dirijor al orchestrei Cişmigiului, pe care actorul îl interpretează foarte curat şi cu fin umor, şi, nu în ultimul rând, pe Robert Poiană, în rolul Fotografului “la minut”, un mic “Charlot” în devenire (şi spun asta datorită mişcărilor rapide şi mai puţin fracturate decât ale celorlalţi interpreţi). Urmează, apoi, Bogdan Angelescu (impunător în principele Barbu Ştirbei), Ana Maria Ioniţă (o simpatică doamnă din înalta societate, tipologia caragialiană de negustoreasă parvenită) şi Mădălin Mladinovici (bravul Căpitan de cavalerie – faptul că este la început de drum în această frumoasă „meserie” de actor încă îşi spune cuvântul, el necesitând să-şi îmbunătăţească tehnica de mişcare). Alăturându-se acestora, Dora Iftode creează o vivace şi amuzantă tânără a începutului anilor 1920, alături de şmecherul său iubit, întruchipat de Nicolae Pungă. Între timp, în scenă apare o frumoasă şi voluptoasă ţigancă (Haricleea Bădescu, dând dovadă de o foarte bună stăpânire a corpului şi a gesturilor sale) care ia privirile tuturor, inclusiv cele al spectatorilor, prin dansul său lasciv. Nu în ultimul rând, Soldatul desprins parcă din rândurile legionarilor (Eugeniu Fetescu, credibil în acest rol, datorită fizicului său şi atitudinii puţin rigide, dar potrivite pentru acest rol) leagă o strânsă relaţie cu Servitoarea Alinei Crăiţă, personaj întâlnit adeseori în Cişmigiu şi realizat de actriţă cu umor şi subtilitate.

masca 3Anii de plină glorie interbelică sunt reprezentaţi printr-o scenă desprinsă, parcă, din „Elevul Dima dintr-a şaptea” sau „Cişmigiu et comp.”. În Parcul cu pricina îşi fac apariţia trei liceeni, doi băieţi şi o fată. Liceanul „de bani gata” este interpretat cu măiestrie şi siguranţă a mişcării de către Antonio Mincă (cel care a şi avut parte de un debut strălucitor în reprezentaţia din 11 octombrie). Alături de el, Emilia Manea este o năstruşnică liceană cu codiţe, care face ochi dulci tuturor băieţilor – şi în cazul ei se observă anii de experienţă pe care îi are ca actriţă a Teatrului Masca, stăpânind foarte bine tehnica statuii vivante şi a pantomimei. Cristian Neacşu completează veselul grup, un naiv licean cu ochelari… Şarmul şi statura sa impozantă îl recomandă ca fiind unul dintre tinerii actori de frunte ai acestui teatru, alături de cei menţionaţi mai sus.

Bineînţeles că dintr-un spectacol ce aduce în atenţie istoria îndelungată a României nu putea să lipsească şi perioada întunecată a totalitarismului comunist. Astfel, printre ultimii care intră în scenă sunt patru reprezentanţi ai fostului regim: Sudorul (Massimiliano Nugnes – un actor cu un talent şi o carismă aparte, aspecte ce le aplică şi în crearea acestui rol), Macaragiul (Aurel Sandu – un artist cu o largă şi amplă paletă interpretativă, care dă dovadă de expresivitate în comicul rol interpretat), Şoferiţa (în care Oana Dragnea reuşeşte să stârnească zâmbetele publicului prin umorul său delicat) şi Textilista (Ioana Rufu, care şi aici, ca peste tot, realizează un rol care, deşi este mic, este plin de forţă şi vitalitate). Penultima apariţie, poate şi cea mai sensibilă şi emoţionantă este Laura Dumitraşcu Duică, cea care portretizează cu gravitate şi dramatism ceea ce se poate numi figura absolută a Libertăţii. Machiajul şi costumul duce cu gândul la o mică Maică Tereza, iar graţia mişcărilor şi tragismul pe care îl afişează reuşesc să mişte şi cele mai împietrite inimi – e vorba, desigur, de eliberarea din 1989, de ieşirea de sub jugul unui regim al terorii. Iar după această scurtă scenă ce poate fi mai potrivit decât momentul „ACUM”, de fapt momentul fiecăruia dintre spectatori. Pentru unii poate fi viitorul, pentru alţii este prezentul; pentru o altă categorie poate fi chiar trecutul, căci sunt atâţia care trăiesc din amintiri. Cert este că imaginea aleasă de Mihai Mălaimare este aceea a doi copii care vin să le ia locul la masa şahiştilor domnilor Mitică şi Costică. Ei sunt viitorul nostru, ei pot fi viitorul teatrului românesc care, parcă, încearcă să se salveze de la un înec forţat de conducători. Un teatru pe care Mihai Mălaimare îl slujeşte cu conştiinciozitate şi, prin acest spectacol, creează un nou drum, o nouă imagine oglindită a sufletului românesc.

Foto Mihaela Petre

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.