Intri în camera neagră și te gândești, inevitabil, că aici se developează ceva. Cameră obscură. Bâjbâi, ghidat de o luminiță firavă, în căutarea scaunului care mai mult se ghicește după conturul spătarului pe care îl vezi numai de aproape și numai după ce ochiul s-a adaptat la întuneric. Un performance pentru un spectator, cu titlul Exposure care începe pe întuneric te face imediat să te întrebi cine și cum este expus. Unu-la-unu este un fel de care pe care? Cine se expune? La ce? În ce scop?
Experiența pe care o trăiești timp de zece minute, atât cât durează întrevederea tête-à-tête, este una extrem de intimă și implică o încordare ce nu este dezarmată nici măcar după ce întâlnirea se încheie. Folosesc „întâlnire” și „experiență” pentru că Exposure[1] nu e un spectacol în niciunul dintre sensurile cuvântului. Parcursul se dezvăluie plecând de la parte și de la vizibil: deslușim un ochi, gene, fața, care se creionează din ce în ce mai clar și conduc înspre un întreg – atât cât se lasă dezvăluit sau, mai degrabă, de partea cealaltă, intuit sau simțit. Lumina sau absența acesteia îndreaptă privirea către un element specific ori, mai târziu, înspre interior.
Ești îndemnat printr-un gest să îți pui căștile în urechi, vocea pe care o auzi e caldă, suavă, delicată, iar dedublarea parțială e de natură să tulbure. Contactul este unul personal, dar, iată, intermediat parțial de o înregistrare. Faptul este explicat de artista Jo Bannon ca venind în ajutorul întâlnirii la care luăm parte și reprezintă, de la bun început, o poziționare ce te face să zâmbești. Se creează, astfel, o primă punte emoțională: „sunt ceva mai curajoasă așa”, mărturisește glasul înregistrat al interpretei și ne asigură că, puși față în față, comunicarea ar fi alta și cel puțin o parte din poveste ar fi diferită.
Ești întâmpinat cu speranța că te simți confortabil sau, cel puțin, nu foarte inconfortabil și asculți frânturi dintr-o poveste personală, o mărturisire a timidității, apoi despre definirea ca altfel și modul în care acest altfel își pune amprenta, schițând trăsături ale identității. Mai mult, Jo Bannon explorează subtil sensurile lui a se uita, a privi, a arăta pe exterior și din interior, pornind chiar de la „instrumentarul” său: ochii, luminați consecutiv cu o mică lanternă, sunt analizați și sunt culese datele ca într-o fișă de observație ce include: dioptrii mari (+7/+8), cauza va fi înțeleasă ulterior, culoarea ochilor, cu un zoom in pe imaginea retinei redată electronic, care îți lasă sentimentul bizar că vezi ceva extrem de intim. La fel de intime sunt și credințele mai vechi ale performerului că va orbi, pentru că ochii ei nu răspund bine la lumină, „la fel ca un film supraexpus”. Momentele de întuneric sunt alternate cu lumină focalizată pe față sau pe o imagine. O fotografie de familie plasată sub ochi înfățișează o femeie, mama artistei, și două fete mici, sora, respectiv Jo Bannon, atinsă de albinism, un șir din care iese rapid în evidență, fapt subliniat de vocea-ghid: „nu arăt ca familia mea”. Aveam să citesc pe pagina artistei: „Albinismul, o boală care îmi afectează pigmentarea și vederea, afectează atât modul în care văd fizic și modul în care mă raportez la lume și felul în care sunt văzută și percepută.”[2]
Vedem numai ceea ce privim. Iar privirea, ne spune Jo Bannon, citându-l pe scriitorul și criticul de artă John Berger (Ways of Seeing), ține de o alegere, la fel cum, continuă ea, poți alege să nu te uiți, să nu privești înapoi, să nu te predai privirii, respectiv să controlezi modul în care ești privit(ă) la un anumit moment. Lumina de lampă se aprinde și vezi, pentru prima dată de la sosirea ta în încăpere, fața în întregime, în lumină, poți alege cum să o privești, mai ales acum că îi poți suprapune povestea, îi știi gândurile, fricile, calda auto-ironie și deschiderea. La final, te vezi expus la poveste, actrița este expusă privirii unicului spectator și rămâi cu gândul că vei fi expus la propriile percepții despre experiența teatrală. În acest caz ai luat parte la o developare, expunere, subexpunere, supraexpunere în doze mici, ca parte dintr-un „tratament” cu multe efecte secundare pozitive și de durată.
[1] Exposure, creat de Jo Bannon (UK), performance pentru un singur spectator, în cadrul TESZT, Festivalul Euroregional de Teatru Timișoara
[2] cf. http://www.jobannon.co.uk/Exposure.html
Print