Dumnezeu se vinde bine

Dumnezeu se vinde bine. Şi cam tot ce are legătură cu biserica se vinde extrem de bine. E la modă şi în teatru, şi în tot ce înseamnă viaţă culturală, şi pe reţelele de socializare. Peste tot e la modă să vorbeşti despre Dumnezeu, despre religie, despre ce face sau nu face biserica. Mergi la sigur, o reacţie o vei avea fără dubiu. Fie că încerci să dai dovadă de profunzime, că, uite, eşti interesat de chestiunile majore, de problemele de căpătâi ale umanităţii, dai share la icoane, faci şi îţi faci publicitate în felul ăsta, te foloseşti de religie în sens pozitiv, cum ar veni, fie că „te iei de cele sfinte”, dacă aduci povestea asta pe tapet, cu siguranţă vei avea succes. Iar pe scenă, în ultima perioadă povestea asta a luat o amploare pe care nu poţi să n-o observi… Tendinţe vizibile: Unu: să criticăm instituţia bisericii, dând dovadă de asumare socială şi de responsabilitate civică reală; Şi doi: să ne folosim de impactul pe care-l are în rândul populaţiei, fie în sens negativ, fie în sens pozitiv. Şi adesea cele două tendinţe se combină şi se amestecă până la identificare.

Exemplu de temă. Se construieşte Catedrala Mântuirii Neamului. În rândul intelectualilor români e la modă să fii împotriva ridicării acestei catedrale şi, în general, împotriva construirii de biserici, pentru că sunt prea multe şi mănâncă bani de la buget. Aşadar, tema nu trebuie să lipsească din nicio creaţie teatrală care-şi propune la modul serios şi responsabil să critice societatea şi s-o responsabilizeze. E musai! La urma urmei trăim în secolul XXI, nu mai vedem lucrurile ca pe vremuri, am evoluat, trebuie să fim moderni şi să ne opunem, să criticăm şi să spunem „Nu!”. Şi cu cât criticăm mai mult, cu atât suntem mai moderni. De aici şi până la mişto-ul mai mult sau mai puţin „smart” nu e decât un pas. Grafice proiectate mare în fundal şi adesea lecturate cu ton neutru în care se prezintă statistici cu câţi bani, câte biserici, câte spitale etc., bile de loterie în cruci de plexiglas, patrafire, cădelniţe, miros de tămâie, iconostase, au umplut scena şi, cum spuneam, se vând bine. Creatorul de teatru a descoperit acest buton numai bun de apăsat şi are reacţie imediată. Asta e partea responsabilă a problemei.

De partea cealaltă, e chestia amuzantă. În „Carpathian Garden”, Radu Iacoban are un întreg scheci luuung şi repetitiv, în care, îmbrăcat în haine de preot ţine o predică despre masturbare şi vorbeşte din când în când la un telefon scump, cu Preasfinţia sa episcopul, stârnind hohote de râs în rândul celor din sală care se amuză de minune la detalii care mai de care mai piperate despre actul cu pricina. Miza artistică? Zero! Dar într-un spaţiu gen Godot Cafe, la o bere şi-o salată, un asemenea discurs merge de minune. Râzi să mori… La fel, în „O… ladă”, al lui Alexandru Dabija, „copilul” Sfintei Duminici – un bărbat în toată firea, despuiat şi voit inestetic, cât să stârnească hohote de râs – cântă fără niciun motiv (vizibil) Psalmul 50. De ce? Ca să râzi să mori… Şi exemplele ar putea continua.

Există şi varianta folosirii „pro” a imaginii lui Dumnezeu, dar în varianta kitsch. „Simfonie în roz” după „Oscar şi tanti Roz”, cu Alexandru Repan, e o invazie de îngeraşi şi aripioare şi beculeţe… De ce? Ca să mergi la sigur cu emoţia.

Concluzia? Dumnezeu, biserica şi religia au devenit un foarte bun instrument de marketing. Credinţele personale nici n-au a face. Nu contează ce simţi, ce crezi, ce gândeşti, important e să ai succes şi să fii la modă.