După dealuri. Bine, dar de ce?

Pentru cine facem artă? Cui ne adresăm? De ce ne dăm silinţa? Răspunsul sincer nu este şi cel corect. În mod normal, arta, fie ea teatru, film, muzică, dans… happening sau work in progress sau instalaţie sau ce o fi ea să fie, e pentru public. Omul nevinovat, plătitor de bilet, doritor să consume un act artistic. În realitate, declarat sau subînţeles, arta se face pentru artişti. „Între noi bandiţii”; e o glumă internă, pe care puţinii aleşi pe sprânceană o pot degusta deplin. Arta şi formele ei de manifestare există pentru ca noi, artiştii, să ne exprimăm şi să ne bucurăm. Da, perfect de acord. Dar să nu îl uităm definitiv şi irevocabil pe spectatorul care ne certifică statutul de artişti. Un spectacol jucat în faţa unor scaune goale se suspendă. Filmul nu rulează cu sala goală. Galeria de artă pune lacătul pe uşă, dacă nu sunt vizitatori. Arta în sufrageria personală se numeşte moft, nu exclusivism. Oricât de restrâns, oricât de îngustă ar fi nişa căreia te adresezi, trebuie să ai în minte un public ţintă atunci când vrei să faci artă. Iar mama, tata, prietenii şi vecinii de bloc, oricât de inimoşi sau numeroşi ar fi, tot nu se pot coagula într-un public.

În întâmpinarea artiştilor care se încăpăţânează să facă artă de dragul artei (de dragul propriei persoane, adică) pare că  s-a inventat o nouă categorie de public. Snoabă, fiţoasă, elitistă, rafinată, cultă în cap – invitaţii la festivaluri. Mai ales în cazul artei cinematografice. Aşa putem valida chiar şi plictisitoarea „Melancholie” filmată din mână a lui Lars von Trier, multipremiată şi unanim îngăduită ca o capodoperă pe care nu o putem contesta pentru că, nu-i aşa, noi muritorii nu o putem cuprinde în hotarele strâmte ale înţelegerii noastre dionisiace. Extazul în faţa geniului ameninţa să molipsească din nou cinamatografele autohtone odată cu premiera celui mai nou succes românesc la Cannes – „După dealuri” în regia lui Cristian Mungiu.

Am intrat în sală fără popcorn şi Cola. Din respect. Ştiam că durează mai bine de două ore jumătate. Din zvonistica de tarabă aveam informaţii „preţioase” cum că ar dezbate nu doar cazul exorcizării de la Tanacu, ci şi o iubire homosexuală neîmplinită. Mă pregăteam pentru dezastru. Deja plângeam după banii daţi pe bilet şi mă felicitam pentru reducerea obţinută în calitate de „încă-student”. După ce m-am acomodat cât de cât cu dulcele grai moldovenesc şi cu ritmul nu tocmai alert al naraţiunii am început să fac ochii mari şi să mă delectez cu imaginea impecabilă, jocul actoricesc bine condus, coerenţa poveştii, obiectivitatea lucidă, scenariul inteligent şi regia subtilă. Bine, dar de ce? Degeaba e bine făcut şi câţiva specialişti apreciază calitatea. Pe omul care vine la film puţin îl interesează de gros-plan şi transfocare şi racursiu şi travelling. Chiar sunt curioasă cine ar sta în cinematograf să vadă povestea asta, chiar şi aşa spusă profesionist, perfect justificat, cu artă şi talent.

Am răsuflat uşurată când am realizat că nu e vorba de nicio exorcizare şi de nicio homosexualitate. Filmul este atât de bine realizat, încât lasă posibilitatea fiecărui spectator să plece acasă cu propriile păreri, după puterea de înţelegere din dotare. Ne arată cum două fete chinuite – Alina şi Voichiţa – încearcă să răzbată în viaţă, fiecare cum a putut mai bine. După ce au trăit la orfelinat ca două surori, una a plecat în Germania la muncă, alta a luat drumul mănăstirii. Se reîntâlnesc şi din neputinţa asumării unei decizii se ajunge la tragedie. Nu ştim dacă crizele Alinei sunt simptome ale schizofreniei, manifestările unei posedate sau, pur şi simplu, un om care cedează nervos şi reacţionează violent. Bine, dar de ce? Revin şi spun cât de admirabil reuşeşte Cristian Mungiu să facă slalom printre ipoteze fără a favoriza niciuna dintre ele, lăsându-ne să alegem calea preferată. Dar, oare, vrea cineva cu adevărat să aibă de ales între aceste variante?

Apoi reacţia celor din jur este prezentată cu maxim de respect şi îngăduinţă. Spitalele sunt supra-aglomerate, lumea monahală are propriile reguli după care se ghidează, în care crede şi în numele cărora acţionează din bună-credinţă, iar habotnicia poate fi uşor confundată cu ignoranţa. Oamenii simpli, săraci, ajută cât pot… „milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima”. Uşile nici nu se închid definitiv, dar nici nu îţi dau voie să treci. Din bune intenţii, grijă, omenie, sărăcie, neştiinţă şi frică o fată moare legată cu lanţuri de o cruce – asta găseşte poliţia la faţa locului. Crucea de fapt e o scândură pe care măicuţele au fost nevoite să o imobilizeze după ce a încercat să incendieze o chilie, iar lanţurile sunt singurele legături suficient de lungi pe care le au în pustietatea în care trăiesc. Exorcizarea mult-trâmbiţată e doar o unealtă eficace de marketing, iar homosexualitatea presupusă există doar pentru cine vrea să o vadă cu tot dinadinsul. Totul e justificat şi la locul lui, indicaţiile de cod sunt la tot pasul şi aşteaptă să fie încărcate de sens de ochiul atent al spectatorului. Bine, dar de ce?

Pentru cine a fost făcut acest film? Cui se adresează? E o dramă, e inspirat din fapte reale? E minunat, dar de ce există? Pot aprecia măiestria de a spune o poveste şi fără să mă chinui vizionând un parcurs care îmi dă o stare de disconfort emoţional. Înţeleg că e un film pentru festivaluri. Acesta e targetul lui. Să placă juriilor şi să primească premii. Pe care le merită cu prisosinţă. Dar, de ce? De ce ne fixăm în acest scop egoist? Talentul şi forţa cu care regizorii români impresionează juraţii străini pot fi folosite şi pentru a realiza filme care să bucure publicul de acasă. Nu e de mirare că filmul este mai bine primit în străinătate. E o curiozitate tratată ca atare. Pentru ai noştri e doar un caz urât şi nu vor să aibă de-a face cu încă o ştire de la ora cinci dezvoltată în lung metraj.

„După dealuri” e un film de artă fără public. Aştept cu nerăbdare premiera unui „Bărbier din Siberia” autohton sau afirmarea unui Woody Allen neaoş. La jumătatea drumului dintre comercial şi autentic stă succesul. Americanii au industrializat arta şi aşa s-a născut entertainment-ul pentru mase – mai bun sau mai prost. Europenii au ridicat forma la rang de ambrozie olimpiană de neatins şi s-au sterilizat în conţinut. Ar fi frumos ca românii să înveţe cum să potrivească din ochi reţetele şi, cu umorul şi inventivitatea caracteristice, să demonstreze să statuile date jos de pe soclu sunt mai vandabile decât paiaţele de circ. Curaj!