„După dealuri” – o tragedie contemporană

La vremea când s-a petrecut, povestea Irinei Cornici, tânăra moartă în munţi, într-o mănăstire din Moldova, crucificată de maici şi de preot, cum a scris toată presa din ţară şi din străinătate, a făcut înconjurul lumii, devenind subiect de primă pagină săptămâni la rând, abordat cel mai adesea senzaţionalist. Apoi, povestea a devenit roman, după aceea film documentar şi pe urmă subiectul primei Academii Itinerante „Andrei Şerban”, care s-a finalizat cu un spectacol prezentat la Teatrul La MaMa din New York şi cu un altul la Teatrul Odeon din Bucureşti. Acum, aceeaşi poveste a Irinei Cornici a fost „împrumutată” de Cristian Mungiu şi transformată într-un film de mare succes internaţional, „După dealuri”, cu două premii importante la Cannes (pentru  scenariu şi pentru interpretare, acesta din urmă fiind acordat Cosminei Stratan şi Cristinei Flutur), dar care tocmai a ratat o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun film străin.

De ce a reconstituit Tatiana Niculescu-Bran viaţa şi îndeosebi moartea Irinei Cornici? Pentru că nimeni nu cerceta ce se întâmplase cu adevărat la Tanacu, iar ştirile erau livrate una după alta şi oamenii se grăbeau să arunce primii piatra. Apoi, încet, încet, lucrurile au intrat în uitare, căci memoria postmodernilor este scurtă, fiecare a luat-o pe drumul lui, iar Irina şi-a luat cu ea în mormânt adevărul despre ce s-a întâmplat în acele zile la Tanacu. PreotulDaniel Corogeanu, călugăriţele de la Mănăstirea„Sfânta Treime” şi medicii care au tratat-o pe Irina au mers şi ei mai departe, fiecare pe drumul lui, fiecare cu propria lui bucată de poveste şi de adevăr. Tatiana Niculescu-Bran şi-a asumat atunci rolul scriitorului de tragedie contemporană autentică (tocmai pentru că vorbim de roman jurnalistic) şi aşa s-au născut, „Spovedanie la Tanacu” şi „Cartea judecătorilor”. Două lucruri importante a făcut Tatiana Niculescu-Bran scriind cele două volume: întâi, a inventat în literatura română romanul jurnalistic, lăsând, în urma multelor investigaţii, probabil versiunea cea mai apropiată de adevăr asupra a ceea ce s-a petrecut, şi, în al doilea rând, a oferit material pentru un spectacol de teatru care a avut o viaţă prea scurtă şi un film ce s-a bucurat de un succes răsunător.

Că povestea din mănăstirea din Moldova e cutremurătoare în sine şi conţine în ea fior tragic e de necontestat. Dar, în acelaşi timp, tot un adevăr e că aparţinem unei lumi în care poveştile cu fior tragic trec adesea pe lângă noi ucise de viteza cu care trăim şi consumăm ştiri gen „ora 5”. Şi că multe dintre ele, scoase din contextul ignobil al „breaking news”-ului tratat în felul în care-l tratează astăzi televiziunile, ar putea deveni subiecte pentru piese de teatru sau filme. Dar nu se întâmplă… Iar „cazul Tanacu”, dincolo de extraordinarul sâmbure tragic de care vorbeam, a avut şansa de a se fi întâlnit cu Tatiana Niculescu-Bran. Fără de care nici spectacolul lui Andrei Şerban cel aplaudat de Peter Brook la Paris şi nici filmul multi-premiat al lui Cristian Mungiu n-ar fi existat.

„După dealuri”, cu siguranţă una dintre cele mai valoroase producţii ale cinematografiei româneşti, are meritul că păstrează filonul de tragedie adevărată al poveştii şi echilibrul pe care-l construia romanul „Spovedanie la Tanacu”. De ce există fior tragic în povestea de la Tanacu? Pentru că un om moare şi nimeni nu este vinovat. Toate iţele istoriei se încurcă ireversibil în moartea stranie a Irinei Cornici. Ea s-ar putea rezuma aşa. O fată aparent veselă, crescută într-un orfelinat din România comunistă şi abuzată fizic şi psihic ani întregi, vine într-o zi oarecare la o mănăstire din Moldova să-şi viziteze cea mai bună prietenă din copilărie, şi ea crescută tot la orfelinat, acum călugăriţă la Tanacu. Pe cele două prietene le despart ultimii ani, în care una s-a îndepărtat de lume, intrând într-o comunitate monahală strictă, iar cealaltă, Irina, a muncit în străinătate şi a strâns bani. După ceva timp şi după o spovedanie, Irina face o criză decriptată diferit. Pentru medici este boală psihică, pentru călugăriţe şi preot este lucrul diavolului. Şi unii, şi ceilalţi încearcă timid s-o ajute, dar fata moare în urma celor două „tratamente” aplicate. Şi din ciocnirea acestor forţe nevăzute care duc la moartea ei şi pe traseul care se construieşte de la momentul la care merge la mănăstire şi până când moare, societatea noastră se dezgoleşte bucată cu bucată, lăsând la vedere un mecanism defect al unei lumi defecte.

De la primul şi până la ultimul cadru, filmul lui Cristian Mungiu arată o lume în care nimic nu funcţionează cum trebuie, deşi totul pare la locul lui. Nu aruncă piatra nici în Biserică – preotul, aşa cum e el construit în film, e imaginea destul de fidelă a preotului ortodox autentic, care caută smerenia şi Adevărul –, nici în sistemul medical – în film, e doar copia unei realităţi în care trăim şi care ne e atât de familiară, încât de cele mai multe ori îi uităm diformităţile. Mai exact, fetei nu i se pune un diagnostic clar, dar i se dă un tratament, apoi e trimisă „acasă”, că spitalul e cam aglomerat şi nu prea sunt paturi libere… Despre toate astea e vorba în filmul lui Cristian Mungiu şi nu numai.

Pentru că, dacă ar fi vorba doar despre aceste atât de cunoscute nouă realităţi, povestea din „După dealuri” nu şi-ar găsi cu adevărat spectatorii decât în cinematografele din străinătate, unde publicul e (încă?) însetat să vadă exact tipul de imagine, loc, personaj dintr-o ţară fost comunistă, pe care le propune Mungiu. Şi totuşi, e mai mult… „După dealuri” are o dimensiune psihologică extraordinară,  din care irumpe o problematică socio-spirituală de dimensiuni dostoievskiene. Ea i se datorează în primul rând Tatianei Niculescu-Bran şi scriiturii ei. Căci filmul, mult mai mult decât o poveste după un caz real, „inspirat” de cele două romane, este o „punere în scenă” a unei poveşti cu personaje. Iar dimensiunea tragică, atât de complexă, care se ascunde în fiecare dintre imagini e ruptă din imaginile din carte: creştinismul mai degrabă neprimitor al unui Hristos rece şi întunecat, în care pe primul plan trec ura faţă de diavol şi spaima de pedeapsa divină, niciodată iubirea şi iertarea. (Desigur, scena din film în care Alina/ Irina citeşte din îndrumarul pentru spovedanie este cutremurătoare…). O fată care încearcă să se roage la un Dumnezeu în care nu crede, şi totuşi îi aşteaptă şi-i caută minunile… O fată care, pusă faţă în faţă cu iubirea prietenei ei pentru Dumnezeul în care ea nu crede, descoperă iadul din ea şi mănăstirea devine un iad… Şi tocmai în această dantelărie de trăiri şi de gânduri care o recompun pe Alina/ Irina îi este filmul tributar cărţii. Alina din „După dealuri” – exceptând, poate, vaga referire la „păcatul trupesc” cu Voichiţa – este un personaj de tragedie contemporană, creat de o scriitoare cu un evident interes pentru psihologie, în fiinţa căreia se amestecă deopotrivă cercetarea jurnalistică riguroasă şi imaginaţia personală, căci vorbim despre personajul absent, care intră „în scenă” cu o psihologie creată…

Ce scrie Andrei Şerban în Cuvântul înainte la „Cartea judecătorilor” justifică cel mai bine încercarea mea de a vorbi nu neapărat despre un film, fie el şi multi-premiat, nici despre valenţele tragice ale unei poveşti rumegate în timp, din 2005 încoace, atât de presă, cât şi de mediile culturale, cât, mai degrabă despre cea care a ridicat-o din mizeria presei cotidiene şi i-a dat o altă viaţă: Tatiana Niculescu-Bran. „Autoarea îşi asumă cu modestie rolul celui care consemnează faptele”, spunea Andrei Şerban, adăugând: „Este mesagerul din tragedia greacă, cel care nu interpretează, ci transmite auster, comunicând experienţele altora, din dorinţa de a înţelege ce s-a întâmplat de fapt. Din start, ea elimină clişeul hollywoodian, prea uşor acceptat, acela al unui preot sadic, cu barba roşie, care a răstignit o tânăra inocentă, cu intenţia deliberată de a o ucide”.

Iar marele merit al filmului „După dealuri” este că evită, şi el, acest atât de tentant clişeu hollywoodian.