După faptă și răsplată?

În „Film Corner”, Yorick vă propune lună de lună cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.

Fără să fie vreun Euripide, Giorgos Lanthimos (The Lobster), în The Killing of a Sacred Deer împrumută superficial din tragedia la care face referință titlul filmului, și anume Iphigenia in Aulis, povestea lui Agamemnon care omoară căproara sacră a lui Artemis, iar aceasta îi cere să-și sacrifice propria fiică.

Ileana Bîrsan este critic și educator de cinema. A absolvit Facultatea de Filologie din București și a urmat studii de film la Universitatea din Zürich. A realizat împreună cu regizorul Claudiu Mitcu filmul documentar “Procesul” (2017). În prezent este doctorand la CESI (Centrul de Excelență în Studiul Imaginii).

Cu elemente de thriller psihologic și chiar horror, Lanthimos ne face martorii unui episod devastator din viața unei familii. Steven Murphy (Colin Farrell) este un respectat chirurg cardiovascular, iar soția sa, Anna (Nicole Kidman), este medic oftalmolog. Cei doi locuiesc într-o casă mare, undeva în America, alături de cei doi copii, Kim, adolescentă, (Raffey Cassidy) și fratele ei mai mic, Bob (Sunny Suljic). Steven are o relație cu Martin (Barry Keoghan apare în Dunkirk), un tânăr straniu și deștept, cu care ia prânzul, face plimbări și căruia îi face cadouri scumpe. Timp de aproximativ o oră nu ne e foarte limpede ce natură are această relație, de unde vine ea și mai ales încotro se duce. Lucrurile se clarifică și se complică, în același timp, odată cu vizita medicului în casa lui Martin acolo unde o cunoaște pe mama lui (o surpriză plăcută în acest rol episodic Alicia Silverstone), după ce, în prealabil, și Martin îi cunoscuse familia medicului. Astfel, aflăm că tânărul a rămas orfan de tată în urma unei operații pe inimă. Martin are un plan justițiar, Steven va începe o cursă de supraviețuire.
Filmul începe cu imaginea unei inimi palpitând dintr-un corp deschis în timpul unei operații, imagine șocantă, emoționantă, gravă și poate deranjantă pentru cei mai sensibili. Însă povestea lui Lanthimos, dincolo de cruzime, rigiditate, distanță, este și plină de elemente supranaturale, lucru care pe foarte mulți critici i-a făcut să respingă filmul. În fond, la ce ne îndeamnă Lanthimos să medităm? Este o critică adusă clasei privilegiate, care poate scăpa basma curată pentru orice greșeală sau păcat? Este o declarație de război față de om, atunci când soluția puștiului nu e să reclame un posibil caz de malpraxis, ci să rezolve el problema cu propria lui putere/strategie și cu propriul lui instrument de cântărit dreptatea? Unde dispare omul și ce devine el atunci când suferința nu mai doare, iar soluția este anihilarea unor persoane nevinovate, după faptă și răsplată?

Cu referințe la Haneke și Polanski, Lanthimos și-a gândit inițial povestea ca pe o răzbunare a unui tânăr pentru ceva ce fusese comis de către un adult, o pedepsire a maturului. Martin, spre deosebire de băieții lui Haneke din Funny Games, de pildă, este ambiguu, nu dibuiești diabolicul, răul sau patologicul de la început și exclusiv. Spectatorul nu îl definește corect, complet și definitiv. E un du-te vino al gândurilor și emoțiilor legate de acest personaj; când e un puști inocent cu care empatizezi din pricina pierderii tatălui și a neclarităților circumstanțelor în care s-a întâmplat, când e un matur care se folosește de puterea lui odată ce are ocazia (naturală sau supranaturală, aici e doar vorba de doza metaforică și de joaca cu propria minte a spectatorilor). În fond, filmul redeschide subiectul zeilor sau al Dumnezeului în care omul are tendința și voința să se transforme atunci când e în preajma puterii. Odată făcut răul, totul se transformă, nimic nu mai poate fi ca înainte.

Modul în care cei doi soți vorbesc, cel puțin în prima parte a filmului, plat, robotizat, fără frânturi, inflexiuni și, mai mult decât atât, cu un conținut care contrapunctează tonul, (Farrell vorbește la fel și în The Lobster), este semnul care va confirma lipsa de remușcare, autoînvinovățire, un gest de compasiune sau vreo îndoială în propria etică a medicului, în vreme ce soția sa, mama copiilor puși în pericol și la încercare, va începe să se reumanizeze, odată cu frica.

Adecvată acestei perspective superioare, atotputernice sunt și unghiurile și mișcarea camerei de deasupra capetelor personajelor, în mișcare fluidă, urmărind personajele din spate, asemenea unui observator protector sau dăunător, asemenea unui înger sau unui demon, mai ales de-a lungul nesfârșitelor coridoare ale spitalului, foarte asemănătoare urmăririlor din The Shining al lui Kubrick. De altfel, amprenta lui Kubrick, ca omagiu sau referință se simte și în alte două scene, ambele din Eyes Wide Shut, una a unei petreceri și alta a unei scene din dormitorul celor doi soți.

Justificat sau exagerat, există o seamă de critici aduse acestui film, legate de relevanța supranaturalului într-o poveste gravă, crudă și esențială, însă, fără îndoială, din punct de vedere cinematografic, opțiunile lui Lanthimos sunt adecvate agoniei neputinței, neînțelegerii și nenorocirii, iar constructul este copleșitor de foarte multe ori, mai ales atunci când simțim lipsa iubirii și a iertării.

The Killing of a Sacred Deer/ Uciderea cerbului sacru intră în cinematografe  pe 26 ianuarie.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.