Tristeţile de tot felul vin şi trec, din când în când amorţesc şi fac loc pentru puţină vreme bucuriilor simple, apoi iar ne sâcâie şi ne fac să ne credem eroi. Tristeţea se poate fragmenta şi multiplica în multe cioburi cu feţe diferite. Ne bântuie în multele ei nuanţe şi noi ne obişnuim cu ea, ne răsfăţăm cu micile noastre supărări cotidiene şi ne facem din ce în ce mai puternici în lupta derizorie cu câte o tristeţe de moment. Tristeţea e blândă; e un sparring partener comod care ne pregăteşte pentru lupta cu sora ei mai mare şi mai crudă – durerea. Cu mult mai serioasă, fără pic de milă şi definitivă, durerea nu îţi lasă nicio clipă să îţi tragi sufletul. Durerea e pe bune. Şi doare cumplit.
Piesa „Dureri fantomă” de Vasili Sigarev are un mod foarte aparte de a vorbi despre durere. Insinuant şi cu umor, cu cinism şi fără menajamente, acest sentiment radical este injectat în doze mari personajelor lipsite de apărare în faţa unui autor care scrijeleşte în acţiunile lor ca într-o carne vie. Spectacolul montat de Bogdan Budeş la Teatrul de Artă plonjează adânc în această lume a mizeriei umane în cele mai triste şi dureroase expresii ale sale. Cu o dozare răbdătoare, cu un ritm construit în cascadă şi cu o atmosferă perfect căptuşită de spaţiul vizual şi sonor, noaptea din depoul de tramvaie în care promiscuitatea, brutalitatea, iubirea şi mântuirea stau la masă în jurul unei farfurii de supă plapită în ritm de muzică disco rusească, pe o plapumă de cartoane murdare.
Piesa tradusă de Marina Palii are o visceralitate care pulsează în replici inedite; un vocabular bogat, care musteşte de vitalitate şi verbe percutante. Totul începe aşa cum îi stă bine unei piese ruseşti: cu alcool şi tristeţe. Samovarul-simbol lăsat moştenire de nobila descendenţă a dramaturgiei e înlocuit de un reşou pe care fierbe un ibric cu smalţul sărit. Decăderea şi deriziunea sintetizate într-o imagine simplă. Doi bărbaţi care nu se cunosc împart alcoolul dintr-un borcan. Unul e tânăr, student la arhitectură, stângaci, aproape cuminte, tăcut. Ascultă. Celălalt are experienţă în viaţa depoului şi în jupuitul cablurilor. Vorbeşte. Şi îi place să fie ascultat. După multe pahare şi câteva ore, camaraderia dintr-o baracă insalubră pare o prietenie de-o viaţă. Nu mai încap jena şi seriozitatea universitară. În locul lor s-au instalat lălâu şi lăbărţat perversitatea şi gândurile libidinoase. Strop cu strop, odată cu alcoolul dat peste cap, poveştile se transformă în acţiuni concrete, iar locul amorţelii triste e luat de o durere cât se poate de vie.
Piesa lui Vasili Sigarev, pe lângă calitatea subiectului şi lumea pe care o aduce în scenă, mai are un atu: partiturile actoriceşti. Trei roluri ofertante, pe muchia fină dintre eşec şi performanţă; uşor de tratat superficial şi formal, greu de asumat, dar odată realizată simbioza dintre gândul limpede al actorului şi carnea acestor persoanje, impactul în sală este frontal. Iar asta se întâmplă la Teatrul de Artă; trei actori care umplu până în cele mai mici colţuri aceste forme sufleteşti contorsionate şi le trăiesc până la capăt.
Geroge Constantinescu (Gleb) reuşeşte să pună multe straturi pe acest vagabond bonom şi golit de afecte pe care le-a înlocuit cu alcool şi instincte. Simpatic ca orice tovarăş de pahar versat, cu o savoare a poveştilor, cu haz, cu tâlc şi cu o sclipire deloc inocentă în ochi, reuşeşte să creeze din vorbe un întreg tablou în mişcare. Vezi cu ochii minţii tot ce îţi povesteşte. Cuvintele sale aproape că te fac să simţi mirosul fumului lăsat de frânele tramvaiului şi gustul sângelui cald care se scurge pe zăpadă. Să joci beţia cu atâta lejeritate şi fără nicio ostentaţie, să realizezi tehnic acea euforie deloc stridentă pe care să o înglobezi organic într-un parcurs bine controlat, condus de un gând lucid e performanţa pe care o reuşeşte George Constantiescu.
Rareş Andrici (Dimitri) dă un examen dificil: ascultarea pe scenă. Şi îl trece cu brio. Pas cu pas, cu răbdare, parcurge etapele intoxicării cu aburii alcoolului şi odată cu ele îşi modifică felul şi calitatea ascultării. Atent, încordat, apoi din ce în ce mai îmbătat la propriu şi la figurat, de vodcă şi ispită, acceptă un joc murdar pentru câteva clipe de plăcere abjectă tăvălită pe o saltea putredă. Drumul acestui personaj este cel mai sinuos, cu distanţe de cădere abrupte şi cu modificări de conştiinţă în timp real. Performanţa pe care o face Rareş Andrici este de a glisa cu mână sigură între toate aceste pliuri colţuroase ale conştiinţei personajului său.
Mihaela Popa (Olga) are acea lumină de calitate superioară pe scenă. Cu calm, cu ochi sinceri şi vii, spune povestea unui personaj cu trăsături de eroină antică; femeia care vine seară de seară într-o baracă imundă la soţul pe care refuză să îl ştie mort. Iar el este de fiecare dată alt bărbat pervers în căutarea unui trup cald. Această Olenka înnebunită de durere, această mamă vinovată de moartea unui copil lovit de tramvai, soţia rămasă fără bărbatul căzut victimă sub aceleaşi roţi de fier. Expresia pură a durerii. E foarte uşor să exagerezi, nu e nevoie de prea mult pentru a fi prea mult pe scenă. Iar Mihaela Popa face din jocul său conţinut, senin, solar şi intens performanţa de a umple până în buză acest pahar al durerii fără a vărsa nicio picătură.
„Dureri fantomă” în regia lui Bogdan Budeş este un spectacol despre durere; fără a fi trist. Are, cumva, nedeclarat, doar insinuat, o urmă de speranţă – subţire cât o rază care trece prin găurile din uşa acoperită cu ziare. Există o şansă de mântuire a acestor suflete chinuite. Poate, undeva, sub şinele de tramvai există libertatea şi odată cu ea fericirea de a te izbăvi de durere.
Teatrul de Artă
„Dureri fantomă” de Vasili Sigarev
Regia: Bogdan Budeş
Traducerea: Marina Palii
Cu: George Constantinescu, Rareș Andrici, Mihaela Popa
Print