„Herman Broder se întoarse cu faţa în sus şi deschise un ochi. Încă netrezit bine din vis, se întrebă dacă se află în America sau la Tzivkev, dacă nu cumva într-un lagăr german. Ba, tot fantazând, se închipui în ascunzătoarea lui din podul plin cu fân al unei şuri din Lipsk. Toate acestea se contopeau din când în când în mintea lui. Ştia că se găseşte în Brooklyn, dar auzea naziştii strigând. Scotoceau peste tot cu baionetele pentru a da de dânsul, în vreme ce el se ghemuia tot mai adânc în fân. Vârful unei baionete îi atinse capul. Pentru a se dezmetici pe deplin trebuia să facă un efort de voinţă. <De-ajuns!> îşi spuse şi se ridică în capul oaselor.
Dimineaţa era pe sfârşite. Jadwiga se sculase de mult. El se privi în oglinda de pe peretele din faţa patului: un chip prelung; părul de pe ţeastă, cândva roşu, acum, căzut în bună parte, gălbui, cu şuviţe cenuşii; sub sprâncenele stufoase, nişte ochi albaştri, scormonitori dar blânzi; nasul îngust; obrajii supţi; buzele subţiri. Herman se deştepta întotdeauna obosit, secătuit de puteri, ca şi cum ar fi luat parte toată noaptea la o bătălie. În dimineaţa asta avea chiar un cucui albăstrui pe frunte. <De unde?> Se întrebă el. <Să fie de la baioneta din vis?>. La gândul acesta îi veni să râdă. Pesemne că s-a lovit de o muchie a şifonierului în timpul nopţii, când s-a dus la toaletă.” – sunt câteva rânduri din romanul Duşmance, o poveste de iubire (1972), scris de Isaac Bashevis Singer, laureat Premiului Nobel pentru Literatură (1978), dramatizat şi pus în scenă de Claudiu Goga la Teatrul Evreiesc de Stat.
Am ales acest fragment, vizual şi cu atmosferă, pentru că depune mărturie pentru rolul pe care îl face Mihai Călin: secătuit de puteri, se lasă târât de geamantanul cu cărţi pe care nu le vinde, dar care-i servesc drept alibi pentru desele plecări de acasă la amanta lui din Bronx, Maşa – o supravieţuitoare a lagărelor de concentrare, care vrea cu orice chip să-l divorţeze. Pe fata simplă, Jadwiga, a luat-o de nevastă în America, din recunoştinţă – ea l-a ascuns, ei poate că îi datorează viaţa. Regizorul Claudiu Goga ne spune dintru început că Herman nu va divorţa: locuri diferite, acelaşi spaţiu de joc, acelaşi mers obsesiv în cerc, atârnat de valiză. Secătuit, Herman Broder nu va ieşi de pe traiect. Nici măcar atunci când celor două li se adaugă – surpriză! – cea de a treia… Tamara, prima lui soţie, care în lagăr a fost împuşcată alături de cei doi copii ai lor, dar a supravieţuit miraculos. Va fi doar încă o haltă pentru valiza cu cărţi, de astă dată acasă la unchiul Tamarei, rabinul excelent interpretat de Andrei Finţi. Trei femei – Nadiana Sălăgean, Luana Stoica, Alexandra Fasolă –, poate doar trei ipostaze ale aceleiaşi unice femei pe care Herman o caută, o recompune… Şi atunci nu are cum să renunţe la vreuna dintre ele.
Câtă iubire? Câtă rutină? Câtă resemnare? „Anii hitlerismului au sădit în el o oboseală de care nu a scăpat niciodată”, dar Maşa ştie şi o spune deschis: caracterul lui, „nenorocit”, nu are prea mare legătură cu lagărele… „Personajele nu sunt doar victime ale naziştilor – nota Singer – ci şi victime ale firii şi ale destinului lor. Dacă ele se încadrează în tabloul general, aceasta se explică prin aceea că excepţia întăreşte regula. De fapt, în literatură, excepţia este regula.”
O traducere foarte bună – aparţinând lui Edith Negulici, secretar literar la TES –, cu replică vie, şi o dramatizare în respectul romanului sunt atuul acestui spectacol în care actorii simt că pot explora iubirea, pasiunea, încrederea, credinţa… Decorul Liei Dogaru se subsumează atmosferei şi serveşte intenţiei regizorale despre ale cărei virtuţi am vorbit, dar care (nu ne putem face că n-am observant) este ştirbită de soluţia titrajului electronic pentru localizarea valizei cu cărţi.
Print