Duşmanul teatrului, însetat de „adevăr”

Din categoria „să vezi şi să nu crezi”, slăbuţ reprezentată în ultima vreme, am descoperit cu ochii mei împăienjeniţi de bătrâneţe, cu o întârziere neîngăduită, o mostră ruşinoasă. E cu putinţă să nu mai ştie mulţi dintre Domniile Voastre ce înseamnă cuvântul „ruşine”, care are toate şansele să devină un arhaism. Mă rog, exagerez puţin, un cuvânt ce denumeşte o noţiune arhaică sau pe cale de a deveni astfel. Saracan de gazetari, cred şi eu că uneori se cam codesc să scoată capul în lume, din pricină că sunt printre ei şi unii pentru care etica profesiunii şi profesiunea în sine sunt doar niscaiva abstracţiuni. Şi cu ele nu-ţi mai baţi tărtăcuţa, când ai ceva de dovedit lumii.

Astă-dată ai tu o părere (drept sfânt în democraţiune) despre Maia Morgenstern şi ţii s-o vesteşti omenirii, aşa că profiţi de un prilej şi te prefaci că scrii o cronicuţă uşurică (de cotidian, deh), despre un spectacol nou, „Când Isadora dansa”: http://www.romanialibera.ro/cultura/teatru/cand-isadora-dansa-si-maia-se-chinuia-253547.html. Ţinta ta se vede din titlul probabil dorit cu umor, dar din rimă şchioapă n-a ieşit decât unul răutăcios: „Când Isadora dansa şi Maia se chinuia”. Faptul că-i spui „Maia” interpretei principale e başca. Ştiu, o să cârcotiţi, dar eu chiar sunt din alte vremuri, obişnuit cu alte vorbe, cuvântări şi conduite, şi adresarea de genul acesta îmi pare o mitocănie, mai ales într-un cotidian. Nu e de ajuns că am desluşit ţinta chiar în titlu. Cu asiduitate şi hotărârea, autorul articolului ne-o repetă şi în subtitlu – deh, gazetarii-şi închipuie că sunt întotdeauna mai mintoşi decât cititorii şi că repetitio est mater studiorum: „o scoate din nou la rampă pe Maia Morgenstern care face şi de această dată ceea ce ştie ea cel mai bine: să ţipe”.

E limpede din capul locului că, sub pretextul unei cronici, din care nu afli însă nimicuţa despre spectacol, despre produsul care pasămite ar fi supus analizei, autorul se lansează într-un atac la adresa unei actriţei a cărei prestaţie îi displace, punct de vedere la care este îndreptăţit căci trăiţi într-o ţară liberă, nu? Ce voi a vă spune, fără a mă înhăma la vreo demonstraţiune laborioasă, de-a fir a păr, fiindcă nu e cazul, căci textul vorbeşte singur? Că nu avem de-a face cu o cronică de teatru, ci cu un soi de articol de opinie în care autorul îşi exprimă agresiv, fără uz de argumente, opinia defavorabilă despre interpretarea unei artiste în general. Întâmplarea face să fie vorba despre un spectacol recent de la Teatrul Odeon, dar nu acesta este obiectul textului, care începe cu invocarea unor bârfe de budoar sau impresii off the record: „Mulţi regizori au renunţat cu totul la a mai colabora cu ea pentru că se pare că este complet încremenită în proiect. Este, orice i-ai face, mereu setată pe on şi cu volumul dat la maxim. E un vulcan de energie şi doar un regizor specializat în îmblânzit fiare sălbatice se mai poate descurca cu ea. Iar Răzvan Mazilu nu este un astfel de regizor (bine, unii ar spune chiar că nu este deloc regizor, ci doar coregraf, dar să trecem peste aceste amănunte). Felix Alexa ce mai reuşeşte să-i ţină decibelii în frâu, nu ştiu cum face, ar trebui să ţină un congres sau o conferinţă pe tema asta, ori măcar să scrie o carte cu titlul “Tratat de îmblânzit Maia”. Singura explicaţie logică pentru eternele ei zbierete este probabil aceea că atunci când un actor nu mai are nimic înlăuntrul lui, nu poate scoate din el altceva decât zgomot”.

Un ziar normal nu ar publica, desigur, aşa ceva, din raţiuni limpezi. Dar ce ziar mai e normal în România? „Penibil”, „gros şi lipsit de nuanţe, ca fardul pus cu tona pe faţa unei curve bătrâne” sunt vehicule stilistice demne de alt gen de publicaţie, fără îndoială, una din cele care nu publică articole pentru cititori printre care se află şi amatori de teatru. Energiile denigratoare ale autorului sufocă energiile critice, zelul demolator, umoral, ucide posibilele argumente şi judecata de gust, prejudecata (Maia Morgenstern a jucat, zice autorul, „în toate şuşele posibile”, deci trebuie blamată pentru orice rol ar fi şi oricum l-ar face în teatru) alungă judecata cu totul şi scoate la suprafaţă o falsă punere la punct şi un fals curaj: acela de a scrie ce nu scrie mai nimeni.

Fiecare, dragii mei, cu iluziile lui. Neîndoios că autorul va trăi cu iluzia că, din aceeaşi prejudecată (M.M. este o mare actriţă, iar artistul încă rămâne sacronsanct în România, cu toate că în ultimii ani soclul i s-a dărăpănat nespus), articolul său este pus la zid. „Ei sunt laşi. Eu am curajul de-a o critica pe Maia”, îşi va zice mulţumit în sinea lui gazetarul, având sentimentul că s-a achitat cinstit de propria profesiune. Dacă a fost sau va fi pusă la zid, falsa cronică ce a preferat straiele unui agresiv articol de opinie, ce permite mai orice, a fost sau va fi din pricina unei abordări lipsite de o minimă onestitate, în primul rând faţă de cititori (care ar trebuie să afle informaţiuni şi impresiuni închegate despre spectacol) şi în al doilea rând faţă de protagoniştii lui. Dacă punctul de vedere exprimat este just sau nu nici măcar nu importă. Importă, în schimb, violenţa nepermisă cu care pleacă la atac posesorul acestui punct de vedere, o violenţă tradusă printr-un limbaj ce nu face cinste nimănui şi printr-o lipsă de argumente ce bate la ochi.  Importă şi neînţelegerea, evidentă, de pildă, în cazul personajului jucat de Rodica Mandache. Şi eu, sărman bufon ce mare lucru nu pricepe, mă întreb pentru a nu ştiu câta oară de ce cronicarii şi jurnaliştii culturali se îmbracă aşa de des în hainele negre ale judecătorului sau în cele ale duşmanului teatrului, însetat de „adevăr”…