Corabia se scufunda încet noi ziceam
şi ce dacă se scufundă corabia şi mai
ziceam orice corabie se scufundă
într-o zi şi ne strângeam mâinile
ne luam rămas bun
dar corabia se scufunda atât de încet
încât după zece zile noi cei care
ne-am dat mâinile încă ne priveam
ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i
o corabie care se scufundă mai încet
dar până la urmă se scufundă iat-o
dar corabia se scufunda atât de încet
încât după un an încă ne era ruşine
nouă celor care ne-am dat mâinile şi
în fiecare dimineaţă ieşeam unul câte unul
măsuram apa hm nu mai e mult se
scufundă încet dar sigur
dar corabia se scufunda atât de încet
încât după o viaţă de om încă
mai ieşeam unul câte unul şi priveam
cerul şi măsuram apa şi scrâşneam din dinţi
şi spuneam asta nu e o corabie
asta e o…
asta e o…
În definitiv, cum s-ar putea vorbi mai precis despre noua premieră de la Odeon, semnată de Alexandru Dabija după „Titanic valsul” lui Tudor Muşatescu, decât de pe puntea „Corăbiei” lui Matei Vişniec (îmi place atât de tare acest poem care a făcut furori la vremea optzecismului în floare şi, cred, nu şi-a pierdut nici savoarea, nici rosturile, încât nu mă pot abţine să nu îl citez integral – de altfel, într-un sens, chiar ar fi cea mai funcţională de pe dinăuntru cronică)? Şi iată de ce:
Logica dramaturgică m-a trimis, după spectacolul de la Odeon, la Teatrul de Comedie, pentru a vedea şi acel „Vingt ans après” al lui Muşatescu, pe numele lui „…escu”, desigur, tot în regia lui Dabija (Nota bene: cu inevitabilele modificări de distribuţie, spectacolul se joacă din octombrie 2002!). Pe de altă parte, şansa a făcut ca, la final de decembrie, Teatrul Tineretului (supravieţuitorul Teatru al Tineretului, graţie actorilor şi tuturor colegilor acestora, de toate meseriile teatrale, de la director la portari, nu patronilor lui după buget şi mici şi kitsch) din Piatra Neamţ să întreprindă un turneu fulminant în Bucureşti, una dintre propuneri fiind tot o creaţie a lui Alexandru Dabija, „O… ladă”, după Ion Creangă. Totuşi, ce legătură ar putea sugera regizorul specialist absolut în opera clasicului de Humuleşti (de la „Oo!”-le pietrene, la „Capra cu trei iezi – un studiu gastronomic” şi „Absolut!”-ul de la Act) între babele şi moşii satului neaoş, cu tot cu fetele lor care mai balcâză, care mai lălâie, care mai sprinţară ori mai cu gândul la „haramul nesăţios” şi fetele şi băieţii clanului Necşulescu, exemplare tipice ale prăfuitelor târguri de provincie, bovarice, altfel simpatice, benign parşive şi cu gândul doar la capitală, precum omonimele lor cehoviene închipuind fericiri moscovite?
Ei bine, primul răspuns îl oferă scenografii: Helmuth Stürmer la Odeon, Puiu Antemir la Comedie şi Romulus Boicu la Teatrul Tineretului. La Odeon, suntem evident pe transatlantic (nu acela de acum un veac, care s-a lovit de muntele de gheaţă, nu vreunul sartrian, care să se lichefieze lângă vreun munte de greaţă, ci unul, cum să zic, cu portiţă şi cişmea, dintr-un „loc unde nu s-a întâmplat nimic”). Planurile înclinate ale camerei din faţă nu sunt neapărat pereţi coşcoviţi, eventuali rivali ai turnului din Pisa, cât vele pe care numai vântul succesului social (deci financiar/politic) le mai poate umfla. Din fundal, augmentând insidios în al doilea act, imaginea proiectată a Titanicului cel real nu lasă loc speranţei, dar nici nu înspăimântă mai mult decât potenţiala scufundare a corăbiei lui Vişniec, poate şi din predestinat defect de viteză (existenţa e invitată la valsul Titanicului, nu la polca ori la galopul vaporului, chiar dacă „uite-l cum piere…”). Interesant este că, la bordul navei care, oricum am lua-o, se duce la fund, personajele sunt zglobii chiar şi parcurgându-şi dramele mărunte şi, mai mult, sunt împinse în sus, la o suprafaţă convenabilă, nu de braţele vânjoase ale legii lui Arhimede, ci de rachetele portante ale arivismului. De la bordul Titanicului scufundându-se, fie şi în paşi de vals, după douăzeci şi cinci de ani, personajele victorioase social şi politic supravieţuiesc în acvariul propus de Puiu Antemir. Desigur, canapeaua căpătând proporţii gigantice, a lui Helmuth Stürmer, pe care trebuie să te sui cu scara, cu ierarhia, e acum chiar livingul lui Decebal Necşulescu, încăpere prinsă în arc de cerc de un coridor mărginit de ambele părţi de geamlâc. Protecţia perfectă a aparentei transparenţe… În fine, dinspre atavic, cele trei lăzi ale clanului de babe din cătunul în defect de moşi, de element masculin, dacă nu punem la număr Cucoşu’ (Cezar Antal) cu a lui punguţă, şi aceea găsită/de căpătat, cu doi bani (semn andro-sexual săritor în ochi) aşadar: lădiţa pentru fete cuminţi ca Anişoara moşneagului (Alexandra Suciu), cufărul pentru hapsâne ca Mireluţa babei (Ingrid Robu), în fine, copârşeul pentru toţi, ca să zic aşa. Altfel spus, nave ursite fiecare unui anume soi de drum pe valurile fiinţei, între cutia Pandorei (ba chiar mai rău, fiindcă aceea tot mai avea pe fundul ei Speranţa) şi Titanicul final.
Din această perspectivă, cele două spectacole după textele lui Tudor Muşatescu devin exemplificări la zi ale unui dat identificabil în satul lui Creangă (şi Dabija, vezi bine!), pe palierul originar, aşadar. Iar exemplificările sunt cele mai limpezi în evoluţia şi conturul personajelor. Până la urmă, în „Titanicul…” de la Odeon, un singur personaj „pozitiv” s-ar găsi, Gena (Sabrina Iaşchievici), şi aceasta cu un vag handicap care vrând-nevrând o face să fie mai sensibilă, mai şubredă în faţa mediului în care trăieşte. În varianta de acum, nici măcar Spirache Necşulescu (Ionel Mihăilescu) nu mai este vreun sfânt, ci, braţ la braţ cu a doua nevastă, Dacia (Antoaneta Zaharia într-un rol excepţional!), sugerează un cuplu hipersexualizat (nu de dragul sporirii naţiunii făcuseră nouă copii, dintre care trei supravieţuiesc – gesturi fulgurante şi pline de haz stau dovadă). De adăugat că, în definitiv, cine chiar nu vrea nu candidează. Dacă Spirache este şmecherul ratat ori prea târziu descoperit, Decebal, fiul lui, evoluează interesant de la puştiul rotofei, paratrăsnet atrăgând ghionţi şi varii sarcini domiciliare, în interpretarea Ruxandrei Maniu, la nou şef al clanului, dând el acum ghionţii, la propriu şi la figurat, cu dexteritatea şi aplombul actorului cu mare experienţă cum este Vladimir Găitan. „Catastrofele splendide”, fie ele şi exemplificate prin micile nenorociri care-l apropie pe Decebal-copilul de Spiridon din „O noapte furtunoasă” (Dabija e şi un foarte atent cititor de Caragiale, să nu uităm!), se traduc prin plus de moşteniri şi alte bune-situări parlamentare ori ministeriale.
Văzut acum, la început de 2014, la 25 de ani de la evenimentele din decembrie ’89, dublul „Titanic vals”-„…escu” se încarcă de un înţeles suplimentar, însă în ordinea (caragialescă, deci imuabilă) a lucrurilor: generaţia bătrânilor de atunci s-a dus (Dorina Lazăr cu a ei Chiriachiţă, ca de obicei acoperind scena şi amprentând memoria), generaţia maturilor de atunci a ieşit din joc (Spirache ar fi fost prea moale, iar Dacia şi-a făcut datoria generând viitorimea daco-romană), cuplul eventual onest s-a îngropat pe undeva, pe la Târgovişte (Gena şi Petre Dinu – Ioan Batinaş), în tihna şi praful amintirilor târguşorului fost cândva capitală (altfel spus cimitir al elefanţilor, până şi aceia pitici, precum colegii lor dinozauri de la Haţeg). Viabili sunt, ori direct în acţiune, doar cei care se descurcă, într-un fel sau altul, ca Decebal şi curtea lui populată de varii animăluţe pe două picioare. Femeile sunt mai mult sau mai puţin ambiţioase, mai mult sau mai puţin sexualizate (erotica intră, de fapt în instrumentarul ascensiunii sociale) şi stau, conform cutumei, în spatele bărbaţilor mai degrabă abili decât puternici în toată legea: Sarmisegetuza Nicoletei Lefter capătă greutate şi decibeli prin Gabriela Popescu (două tipuri distincte de umor, ambele de reţinut). Intră în scenă Amelie (Mihaela Teleoacă) şi Nina (Delia Nartea), schimbând bărbaţii între ele, dar permanent atente în jocul alambicat al culiselor. Până la urmă, alcoolizata Mitzi (Mihaela Măcelaru) şi harnic erectilul Platon (Dan Rădulescu) par a fi singurii paraleli cu ghemul de iţe ale realităţii (Să fie alcoolul/transa veselă, de orice fel, soluţia? Cine mai ştie…). În concluzie, vaporul încă se duce la fund, se tot duce de veacuri la fund, dar pe punte e bine dacă eşti fie suficient de nepăsător, fie cât încape de şmecher.
Nu fără motiv. Fiindcă au fost odată ca niciodată şi ca în nicio altă parte, că doar de-aia par românii a fi altfel şi n-ar fi de mirare să fie chiar aşa, au fost, deci, un moş şi o babă. Acum, moşul nu ar prea conta, mai ales că a cam murit, Cucoşu’ a pribegit şi, oricum, după exemplul lui Spirache Necşulescu, moşii, cu tot cu cocoşeii lor, ies din scenă, fiindcă trag prin parkingurile istoriei (cel puţin atâta consolare…). Babele (actriţe şi actori pietreni în travesti – glumeţ semn regizoral şi cu efect asigurat la public) în schimb sunt soldaţi neclintiţi ai priveghiurilor, de orice fel ar fi acestea. Cea dintâi fiind Vergina (Nora Covali), semn nominal iconoclast, cum iconoclastă e întreaga „…ladă” de la Teatrul Tineretului, o teză dură, dar împăcată cu soarta şi cu sine. Spurcate la gură (Corina Grigoraş), călare pe mort (Adina Suciu), Sfântă Duminică (Victor Giurescu), copac (Dragoş Ionescu) ori fântână (Ecaterina Hâţu), căţeluşă (Răzvan Bănuţ) sau cuptor (Rareş Pîrlog), babele cătrănite, dar nu cu asupra de măsură, fiindcă „nu a mai rămas niciun moş în sat”, îşi duc mai cu sincope, mai lin, înainte, pe muzica Adei Milea, ritualurile din jurul mortului (în definitiv fiinţă şi el, însă gata să intre în rândul şi rânduielile obiectualului). Exerciţiul de la Teatrul Tineretului, pe marginea poveştilor lui Creangă, este un compendiu de metehne, beteşuguri, năravuri, apucături, cusururi pe care Alexandru Dabija le strânge în aceeaşi ladă, în egală măsură sipet, corabie şi copârşeu pe care, pesemne, nu le pândeşte niciun pericol de a se duce la fund (deşi copârşeul, mă rog…), cel puţin fiindcă, în vesela inconştienţă dionisiacă nu e loc de cine ştie ce drame fundamentale. Un pic de morală a Sfintei Duminici, ceva acte de eroism cucoşesc, câte o binefăcătoare dezinteresată precum Gena, în rest Necşuleşti, Stamateşti, Procopii (excelentă Rodica Mandache în rolul avocatului), Răduleşti, mici potlogari (plin de haz cuplul Fane/Şerban Georgevici – Pişlică/George Grigore), nu chiar atât de mari farsori, dar suficienţi gogomani, Vergine nu tocmai sanctificabile şi nici cine ştie cât de virgine, punguţe, câte-o mărgică şi un strop de şampanie cât „să fie ud în gură”, vorba Chiriachiţei, pe puntea unde, nici vorbă, tot ar mai fi cam o eternitate şi ceva până să ajungă apa. E la nave…? Ma questa non e una nave, questa e una… Questa e una… Ti dico io!
Print