Istoriile de teatru din bibliotecile noastre încă nu au apucat să-l treacă pe Edward Albee în cuprinsul lor, lumea Americii se pierde întrucâtva în ceață pe la Eugene O’Neill și Tennessee Williams, și ajung cel mult la Arthur Miller. Dar nu volumele groase și prăfuite mai dau verdicte și nici nu mai prezintă siguranța că nu vei fi dat uitării. Edward Albee s-a stins din viață pe 16 septembrie, la casa lui din Montauk, New York, la vârsta de 88 de ani, două semne care întoarse de-a curmezișul dau suma infinitului. În străinătate i-au fost dedicate câteva articole sau știri, toate proclamându-l ca unul dintre cei mai mari scriitori din generația sa, câștigător a trei premii Pulitzer pentru piesele sale și alte câteva Tony Award. Faima lui Edward Albee nu este una strălucitoare și sclipicioasă, construită în jurul luminilor înșelătoare ale Broadway-ului, din contră, el însuși se poziționa împotriva acestuia și accepta cel mult versiunea off Broadway. În interviurile sale, Albee rareori ține discursuri înflăcărate despre teatru sau dramaturgie, vorbește în termeni atent „dozați”, aproape ca un necunoscător sau ca un simplu cunoscător, fără definiții pompoase ale artei și fără să menționeze vreun scop suprem al ei. Poziția lui Edward Albee față de artă e mai degrabă una horațiană, în sensul că ea trebuie să fie „utilă, nu decorativă”. Nu e nevoie să schimbe destinul omenirii, ci doar să influențeze pentru un scurt moment viața unui individ care își plătește biletul la spectacol.
Cine a fost Edward Albee? Doar un nume care se leagă de mult aclamatul „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, a cărui ecranizare cu Richard Burton și Elizabeth Taylor a rămas în memoria publicului larg? Un nume care se așază constant în preajma sintagmei „teatrul absurdului”? Un dramaturg care orbitează, deplin conștient, în jurul lui Samuel Beckett? Unul dintre puținii scriitori americani care au substanță, rigurozitate și principii de neclintit în ceea ce privește teatrul? Sigur că da. Dar biletul lui Albee la spectacolul său a promis și mai multe răsturnări de situații, nu doar titluri onorante în ziare, premii și aplauze. Însuși personalitatea sa împiedica excesul succesului monden sau ideea de a fi un scriitor la modă. Despre filmul lui Mike Nichols vorbea scurt și la obiect și nu uita să se plângă de faptul că Elizabeth Taylor era cu 20 de ani mai tânără decât și-o imaginase el pe Martha din „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” Profesor al Universității din Houston, Albee și-a dezvoltat și și-a impus un simț al rigurozității față de text care implica respectarea la sânge a unei piese atunci când era montată. Nu se sfia să refuze un regizor, dacă acesta nu-i respecta piesa, replică cu replică. Explicația lui era simplă, „dramaturgul este asemenea unui compozitor” și dădea drept exemplu textele lui Beckett care erau la fel de clare în privința momentelor de muzică și de liniște, precum o partitură. Tocmai de aceea nu înțelegea obsesia regizorilor și a actorilor de a modifica o piesă, de ce credeau că ea niciodată nu este finalizată, ci scrisă cu scopul de a fi revizuită la fiecare montare. Același sfat îl dădea și studenților lui: „dacă vreți să cunoașteți structura unei piese, ascultați un preludiu sau o fugă de Bach”.
Considerat un reprezentant al teatrului absurdului în dramaturgia americană, Albee își leagă rădăcinile de cele ale lui Samuel Beckett pe care, cel mai probabil, îl vedea ca pe un mentor. El a fost cel care a afirmat că „suntem cu toții copiii lui Beckett”. Sub influența lui, a învățat calitățile pe care ar trebui să le întrunească o piesă de teatru: claritate, precizie, simplitate, acuratețe și umanitate. Vorbea despre textele lui Beckett ca despre un colțișor ascuns al sufletului său în care se ascunde iubirea și imposibilitatea acesteia sau încercarea de a supraviețui din „Ce zile frumoase”, în viziunea lui supraviețuirea fiind tot o formă de a iubi viața.
Cine a fost Edward Albee? Un copil orfan, adoptat de o familie extrem de bogată, din sânul căreia s-a sustras din adolescență, simțind că locul lui nu era lângă ei. Un suflet mai degrabă rebel și agitat, adeseori exmatriculat, care nu s-a autodisciplinat decât prin teatru. Un bărbat care nu și-a ascuns înclinațiile sale homosexuale și care a trăit împreună cu partenerul său cel puțin 30 de ani, un om care într-un interviu din 2011, concluziona cu seninătate că a avut o viață fericită și nu regretă că la un moment dat a renunțat la familia sa adoptivă. Un cetățean preocupat de situația Americii din punct de vedere, moral, intelectual și politic, îngrijorări care și-au făcut repede drum spre piesele sale. Un dramaturg recunoscut pentru „The Zoo Story”, „American Dream” sau „A delicate Balance”, pentru replicile sale tăioase și ascuțite care ar fi putut să taie în carne vie sau în mizeria societății. Un artist, inițial poet și prozator fără succes, care a descoperit dramaturgia precum muzica clasică și care considera că „singurele lucruri despre poți să scrii sunt viața și moartea”. Ce a fost teatrul pentru Edward Albee? O întâmplare care te modifică, măcar pentru puțin timp. „Dacă ești dispus să cheltuiești o sută de dolari pentru un bilet la teatru, atunci ar trebui să ți se întâmple ceva. Dar dacă ieși din teatru și singura ta grijă e unde ai parcat mașina, atunci ai cheltuit o sută de dolari degeaba.”