Acest acum de secol XXI se află, încă, sub incidența teatrului absurdului. Samuel Beckett a transformat starea degradantă a lumii de după cele două Războaie Mondiale într-o arenă ideologică. Pe fundalul unei frici colective provocate de haos, el a căutat în teatru iluzia potențialității. Într-o lume complet dezrădăcinată, Beckett pune întrebări despre relația individului cu Divinitatea. De fapt, el ne ajută pe fiecare în parte să dăm un sens așteptării de zi cu zi, ca ceva să se întâmple cu noi înșine.
În cazul teatrului lui Beckett întreaga forță a mesajului se conturează prin imaginea de ansamblu creată. Își însoțește textele de indicații regizorale și stabilește cu precizie decorul fiecărei piese. Pornind de la picturi celebre, el esențializează anumite elemente pentru a ajunge la universul pe care îl anticipează. Cum ar fi exemplul tabloului lui David Friedrich, pictor romantic german, „Doi bărbați contemplând luna”, care l-a inspirat pentru cadrul natural din „Așteptându-l pe Godot”. Copacul devine simbol al umanității profund ancorate în glie și aflate într-o permanentă tindere către mântuire. În „Sfârșit de partidă” regăsim sugerată aceeași legătură anatomică între corpul omenesc și cele două extremități – tomberoanele în care personajele își petrec viața (care le-a mai rămas). E semnătura lui Beckett, pe care regizorul trebuie să o valorifice într-un fel sau altul.
Tot de abordarea regizorală depinde și funcționalitatea montării unui astfel de text astăzi. Contextul socio-politic și cultural s-a modificat radical, iar experiențele prin care trec indivizii nu mai au nimic în comun cu starea de alertă și teama de o moarte subită și brutală. Aparent. Războiul acestui secol s-a transformat într-unul conceptual. Armele care ne amenință sunt de o altă factură: fanatico-religioasă și chimică. Dacă societatea a cunoscut un proces evolutiv frenetic, la fel s-a întâmplat și în cazul dispozitivelor tehnologice. Suntem mai aproape ca niciodată de a realiza imposibilul și nici măcar nu ne închipuim ce fel de orori putem provoca. În această goană superficială după trenduri și tendințe, uităm să ne îngrijim de origini. Trăim cot la cot cu sfârșitul, dar refuzăm orbește să îl conștientizăm. „Anomalii” profunde precum suflet și Dumnezeu aproape au dispărut din tabieturile cotidiene.
Trăind într-un astfel de sistem social capitalist, devine evident de ce Gábor Tompa alege să monteze „Sfârșit de partidă” la Teatrul Național din Târgu Mureș – Compania „Tompa Miklós”. E un semnal de alarmă pentru întreaga lume. Un popas la început de secol XX demonstrează că dezumanizarea abia atunci prindea contur și că astăzi devine tot mai acută.
Dar cum mai poate tulbura un spectacol ca „Sfârșit de partidă” spectatorul atotștiutor al zilei de astăzi? Gábor Tompa păstrează premisele lui Beckett de acum o sută de ani mult prea fidel. El urmărește îndeaproape indicațiile autorului și păstrează decorul inițial, poate puțin stilizat de către scenograful Judit Dobre Kóthay. Ba mai mult, primul contact vizual al publicului cu scena readuce în memorie filmul cu același nume, „End Game”, apărut în anul 2000 și regizat de Conor McPherson. Cu o singură diferență ce ține de light-design – viziunea regizorală a lui Tompa umple cu o lumină nefirească universul beckettian. Până aici deloc surprinzător. Convenția este a celui care a venit la spectacol, știind că în teatrul lui Beckett nu se schimbă nimic niciodată. O cameră îmbrăcată în metal, două ferestre rotunde, două tuburi ilustrând tomberoanele de gunoi în care locuiesc Nell și Nagg și un bărbat în scaun cu rotile (despre care nu știm dacă este invalid sau nu) – toate elementele sunt acoperite inițial cu folie de aluminiu pentru crearea senzației de conservare. Utilizarea spațiului scenic nu adaugă plus valoare textului, ci păstrează nota auctorială ab origine. Te afli în mijlocul a ceva ce nu are început și nici sfârșit. Senzația pe care reușește spectacolul să o transmită se rezumă la o nerăbdare abia stăpânită. Spectatorul devine prizonierul unui joc care se reia la nesfârșit, mereu având același aer vetust și conflict epuizat. Dacă la Beckett este vorba tocmai despre o astfel de stare latentă care să nască în privitor tumultul de întrebări, Gábor Tompa exacerbează în mod nepotrivit așteptarea de a se întâmpla ceva și forțează pasivitatea celor din sală.
Din spectrul caracteristicilor beckettiene, regizorul preia și interpretarea grotescă a actorilor. Singura tăcere (atât de necesară aici!) a fost cea de la începutul „Sfârșitului de partidă”, pe durata căreia Clov (Bartha László Zsolt) verifică ferestrele pentru a se asigura că nimeni nu mai e prin preajmă și totul stă să dispară. Acompaniată de râsul bizar al personajului. Clov (Bartha László Zsolt) izbucnește cu greu după solicitările repetitive ale tatălui/stăpânului său. Rămâne plat, ușor obosit și pierdut în propria sa imaginație. El nici măcar nu pare să ia parte la joc, ci seamănă cu un pion abandonat în voia destinului. Personajul central, Hamm (Bíró József), vrea să conducă partida, să se afle mereu în centrul atenției. Nu reușește nici ca personaj în piesă, nici ca actor pe scenă să ducă la bun sfârșit situația propusă. Încearcă să își susțină disperarea printr-o nervozitate și agitație continuă, însă tot ce izbutește este să arate publicului „chinul” său artistic. Cele două personaje care aduc sensibilitate și emoție spectacolului sunt Nell (Biluska Annamária) și Nagg (Makra Lajos). Doi bătrâni ale căror suflete ascund ceva mai mult umor și vitalitate decât mai tinerii Clov și Hamm. Ei vin dintr-o lume care ne așteaptă pe toți mai devreme sau mai târziu. Universul lor a fost stors de ultima picătură de viață, iar chipurile lor încărcate de machiaj trădează greutățile interioare pe care le poartă cu ei pretutindeni, asemeni unei cruci. Fiecare dintre protagoniști se află la un pas de sfârșit. Sfârșitul unui ciclu și începutul unui altul. Cum existența ființelor umane se desfășoară sub forma unei ciclicități, jocul nu poate avea vreun final.
„Sfârșit de partidă” distruge definitiv senzația de catharsis teatral. Beckett a scris un text, în același timp, fragil și violent emoțional, de pe marginea căruia să privim în adâncul propriei persoane în relație cu ea însăși, cu ceilalți și cu entitatea celestă. Regizorul Gábor Tompa a dorit un spectacol în cheie beckettiană, dar a ignorat faptul că publicul trebuie să fie „atacat” nu doar pe cale psihologică, ci și senzorială. Că publicul de astăzi are așteptări prea mari și prea puțin timp să caute sensuri aforistice la teatru. Că trebuie să găsești și alte forme de a adresa întrebările lui Beckett pentru ca ele să nu pară doar absurde și atât. Așteptându-l pe…
Teatrul Național din Târgu Mureș – Compania „Tompa Miklós”
„Sfârșit de partidă” de Samuel Beckett
Traducerea în limba maghiară: Kolozsvári Grandpierre Emil
Regia: Tompa Gábor
Asistent de regie: Nagy Botond
Decor și costume: Judit Dobre Kóthay
Dramaturg de scenă: Visky András
Distribuția:
Hamm – Bíró József
Clov – Bartha László Zsolt
Nell – Biluska Annamária
Nagg – Makra Lajos
Print