Urmăresc de ceva vreme – poate nu atât de consecvent pe cât mi-aș dori – ce se întâmplă la Teatrul de Artă din București, aflat într-o sală frumoasă, micuță, undeva în zona Izvorul Rece, pe strada Sf. Ștefan. Aș spune că, alături de UNTEATRU, este printre puținele astfel de instituții independente care încearcă să aducă în fața publicului mai mult decât niște producții strict comerciale. Chiar dacă mijloacele sunt precare (și, din păcate, asta se vede adesea și afectează calitatea artistică) și chiar dacă rezultatul nu este întotdeauna unul de cinci stele, importantă e calitatea căutării, care se simte în spectacole. Și importantă e calitatea mesajului.
Acesta este și cazul spectacolului „Dureri fantomă” de Vasili Sigarev, pus în scenă de Bogdan Budeș. Aflat la al doilea proiect la Teatrul de Artă, după „Și veni bărbatul la femeie”, montare de anul trecut, Bogdan Budeș, dată fiind formația lui (absolvent al Facultății de Filosofie), vede și gândește ce se întâmplă pe scenă dintr-o altă perspectivă. Acordă mai multă atenție planului complicat, abstract, al ideilor și felului în care ele lucrează în personaj în acel interval dat, de o oră și ceva, cât timp ele se manifestă pe scenă. Iar importantă, covârșitoare, este povestea, ceea ce în multe situații în teatrul actual nu se întâmplă, povestea fiind adesea ignorată.
În „Dureri fantomă”, un text emoționant, plin de lumini și umbre, cu treceri de la umor amar la dramă brutală, Bogdan Budeș alege, în ciuda spațiului frust creat pe scena de la Teatrul de Artă, să exploreze acele zone în care se ascund traumele și care sunt destul de greu de adus pe scenă, când vrei să nu anulezi efectul dramatic. Povestea e puternică și seducătoare, atât pentru regizor, cât și pentru cei trei actori – Rareș Andrici, George Constantinescu și Mihaela Popa –, care i se supun și o fac, în același timp, să trăiască pe scenă, să impresioneze și să emoționeze, fără să se teamă de efectul emoției. Încă de la prima scenă, în care, undeva, la o margine de lume chinuită de sărăcie, într-un depou de tramvaie, într-o încăpere sordidă, doi bărbați din universuri și cu preocupări diferite beau votcă din borcan într-o mizerie deprimantă, se simte în aer amenințarea jucăușă a unui carusel al morții. Unul dintre ei (Rareș Andrici) e student la arhitectură și are nevoie de slujba de la depou, celălalt (George Constantinescu) e un angajat mărunt, care-și mai rotunjește venitul furând cabluri. Într-un decor simplu, naturalist (dacă punem la socoteală și borcanul cu supă vărsat pe jos într-un acces de furie), ce recompune previzibil un spațiu sărac/muncitoresc/post-sovietic(?), „se joacă” drama unei femei care și-a pierdut și soțul și copilul în accidente cumplite, unul retezat de tramvai, altul de o freză. Nebunia ei – interpretată de Mihaela Popa pe acea muchie subțire unde nebunia și normalitatea se confundă – este că vrea să creadă că orice bărbat de la depoul de tramvaie care poartă ochelarii soțului ei, Vova, chiar e Vova. Și-i respinge ideea morții. Greu de spus dacă, în felul cum își coduce personajul, Mihaela Popa doar joacă nebunia, dar există scene în care această ambiguitate lasă în urmă prea multe semne de întrebare… Ca un joc nedus până la capăt. Un joc care începe cu cei doi bărbați bând votcă și vorbind despre câte-n lună și în stele și ajungând, desigur, la femei.
Forțând pe alocuri firescul unui om care aparține unui mediu în care mizeria, sărăcia, lipsa de educație, alcoolul au contribuit la crearea unui mic monstru insensibil și în același timp sentimental, de altfel bine redat de actor, George Constantinescu spune povestea unei femei – Olenka cea stranie. Așa cum o descrie el, imaginea ei pare a fi a unei nebune desfrânate, care aduce mâncare și cearșafuri curate de acasă când vine să se culce cu toți bărbații din depou, pe care e dispusă să-i ia drept Vova al ei. De partea cealaltă, Rareș Andrici, în rolul studentului sărac, care nimerește în acest cotlon muncitoresc, se lasă o vreme păcălit și sedus de poveste și e dispus să intre în joc pentru o noapte de amor cu Olenka și să-și asume rolul lui Vova. Dacă rolul lui George Constantinescu îi permite actorului să fie liniar și să mizeze în primul rând pe latura suculentă a rolului, în ceea ce-l privește pe Rareș Andrici ar fi, poate, nevoie în anumite scene de mai multă atenție la detalii și la felul cum își gradează trecerile și tensiunile, care, uneori, nu sunt suficient susținute.
Finalul poveștii, atât de dramatic, atât de emoționant, atât de departe de trendul teatrului actual, îl veți descoperi dacă veți face o vizită la teatrul din strada Sf. Ștefan. Biletul costă puțin, 33 de lei, iar povestea Olenkăi, teatrul și actorii merită, cu siguranță, descoperiți și redescoperiți.
Teatrul de Artă
„Dureri fantomă”, de Vasili Sigarev
Regia: Bogdan Budeș
Distribuția: Rareș Andrici, George Constantinescu și Mihaela Popa