Einstein on the beach sau cum să te droghezi cu teatru

Cum să povesteşti un vis? Cum să opreşti fluxul conştiinţei şi să aduci în concret un tăvălug de senzaţii care te copleşesc? Cum să explici albastrul? Ce înseamnă 1? Unde se opreşte realitatea? Câţi metri are timpul? Cât durează un spaţiu? Ce culoare are nota sol? În ce cheie se cântă un tablou?…?…?…?

Rober Wilson şi Philip Glass au răspunsurile la aceste întrebări. Şi le împărtăşesc generos cu spectatorii operei „Einstein on the beach”. De 36 de ani, de la premieră, răspunsurile sunt aceleaşi; doar lumea se schimbă odată cu istoria din ce în ce mai grăbită. Şi e minunat că sensurile de atunci sunt din ce în ce mai valabile. Permeabilitatea publicului în faţa unui spectacol incomprehensibil a crescut simţitor. Acceptăm nu doar convenţia, ci condiţia esenţială de a nu încerca să înţelegem. Cu cât te încăpăţânezi mai puţin să fii „deştept” cu orice preţ, cu atât primeşti mai mult şi trăieşti mai deplin această experienţă bizară.

Am plecat la spectacol lăsând acasă logica, interpretarea, reperele culturale, iar orizontul meu de aşteptare era o coală albă care nu se dorea umplută de înţelepciune. Când am intrat în sala de spectacol a Operei din Amsterdam ştiam prea bine că nu mă voi emoţiona. Oricât de pregătită mă credeam pentru întâlnirea cu delirul sonor şi imagistic, de golită de aşteptări, clişee şi mecanisme de receptare, deprinderile dobândite m-au făcut să contemplu raţional primul impact cu lumea onirică din faţa mea. Simţul analitic nu mi-a dat voie să plonjez de la înălţime direct în beţia de note, lumină şi culoare. Încă aveam nevoie de plasa de protecţie. În mod ciudat, de data aceasta mintea era prea trează – de obicei sufletul e cel care se manifestă independent şi e greu de controlat. Din cele patru ore şi jumătate am fost prezentă cincisprezece minute. Apoi am început să visez. Combinaţia dintre muzica obsedant-repetitivă şi mişcările matematice succesive, repetate şi ele, a avut pentru mine efectul unui halucinogen puternic. Nu ştiu cum e un trip veritabil, însă cred că pentru mine acest spectacol a avut efectul unui drog de calitate.

Odată anesteziate inima şi creierul, a început beţia senzorială. Wilson şi Glass au conceput un vis pe care ei îl visează pentru tine. Iar tu, în scaun, în întunericul sălii, ai parte de un R.E.M. lung de patru ore. Exact ca în cele mai elaborate vise, nu ştii ce urmează să se întâmple, acţiunea nu are o desfăşurare coerentă, iar elementele absurde abundă. De câte ori nu am visat o situaţie perfect logică în care intervine spontan o anomalie ce modifică sensul. La fel şi acum: un tren intră în scenă din partea dreaptă, încet, aproape imperceptibil, un copil îmbrăcat în alb aruncă avioane de hârtie de pe o pasarelă, o doamnă parcurge scena în diagonală, un domn cu giacă grena scrie cu creta pe o tablă imaginară cu gesturi energice, iar o altă doamnă citeşte ziarul în mers. Totul pe un fundal gri care îşi schimbă tonul până devine albastru. În timp ce muzica galopează strident. Aş numi-o distonală – undeva între atonală şi armonică.

Visezi în continuare şi vezi, în starea de semitrezie în care te afli, cum se compune decorul unei săli de judecată (nu credeam că schimbarea de decor poate reprezenta un spectacol în sine). Vin juraţii, dactilografele, martorul, judecătorii – un bătrân de culoare şi un băieţel alb, condamnatul cântă la vioară, este chiar Einstein, iar undeva în dreapta există un indian. Coboară două tablouri de la pod, apoi un ceas ciudat, fără ore şi limbi. Ba nu, este o roată de cauciuc. Sau poate o felie de ananas? Până la final m-am hotărât: e soarele – asta pentru că apare din stânga un alt disc, negru, care îl acoperă şi simulează o eclipsă. Procesul continuă, ca un tablou perfect executat, aflat în mişcare. De multe ori mi-am dorit ca tuşele de culoare din tablourile – lui Bosch să zicem – să prindă viaţă. În „Einstein on the beach” chiar se întâmplă asta. Nu e un spectacol de teatru cu personaje care interacţionează, cu relaţii, intrigă, deznodământ şi curbă dramatică. E un „Ever lasting story” din care vedem o porţiune suspendată în timp şi spaţiu, ordonat de notele de pe portativ, al cărui singur reper este fluxul sonor. Nu există durată sau suprafaţă. Doar muzica generatoare de imagini.

Este imposibil ca un invid să se concentreze în mod real, la intensitate maximă, mai mult de o oră. Media este de 45 de minute. Pe parcursul acestui spectacol maraton fără pauză, au existat momente când mintea mea adormită a evadat în propriile reprezentări onirice. Am simţit atunci cum transa devine, parcă, şi mai puternică; muzica funcţionează ca o ancoră grea care nu îţi permite să te deconectezi de la derularea imaginilor. În pauzele pe care crezi că le iei, ţi se impregnează, de fapt, pe retină, ca într-un film cu mesaje subliminale, stop cadre. Eşti un Alex din „Portocala mecanică”, imobilizat, cu ochii larg deschişi, supus unui tratament de inoculare vizuală, prin mijoalce auditive. E o stare greu de descris sau explicat, plăcută, de amorţeală şi lene, într-o concentrare constantă. Paradoxal? Da.

După cele 13 scene halucinatorii, care culminează cu „Interiorul navei spaţiale” – o explozie de lumină, forme, mişcare şi muzică, la final, un bătrân şofer de autobuz ne spune o poveste banală despre el şi ea, pe o bancă în parc. Un dialog dulceag, stupid şi vechi de când lumea, repetat de orice pereche, în care se fac jurăminte solemne, comparaţii exagerate şi declaraţii definitive. Efectul este uimitor. Aşa edulcorată şi puerilă cum e, istorioara cu cei doi care se ţin de mână în lumina lunii e cea mai înduioşătoare mostră de umanitate pe care am auzit-o. Şi te emoţionezi. După ce ai fost bombardat cu cele mai abracadabrante înşiruiri de imagini şi note muzicale, după ce sensul a fost anulat, iar logica evitată aproape în totalitate, când ţi se spune calm şi blând cum îndrăgostiţii îşi promit iubire veşnică, primul contact cu realitatea recognoscibilă este devastator ca impact. E ca şi când auzi pentru prima dată despre doi oameni care se iubesc. E frumos, e linişte şi e atât de reconfortant ca în sfârşit să poţi înţelege. Cred că la fel simte un orb căruia îi este redată vederea.

Transa în care te ţine captiv „Einstein on the beach” a durat câteva ore bune după ce am plecat din sala Operei din Amsterdam. Probabil că am traversat cele două poduri şi am urcat în camera de hotel. Cert e că a doua zi, când m-am trezit, la micul dejun, încă îmi răsunau în cap acordurile sacadate care numărau egal „1,2,3,4…2,3,4,5,6…2,3,4,5,6,7,8”. De fapt, nu au tăcut niciodată, doar s-au estompat, iar când e linişte, numărătoarea începe din nou; mă locuieşte. E genul de experienţă care îţi face cunoştinţă cu tine însuţi şi te aduce cu un pas mai aproape de cel care eşti şi încă nu ai devenit.

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.