„Este o suită de momente fără o unitate declarată sau o coerenţă narativă. Seamănă mai mult cu o suită de mici fragmente ficţionale, pe o temă comună. Cu toate astea, nu este o piesă abstractă. Dimpotrivă, ea se înscrie pe o linie realistă şi umoristică”, spunea Joël Pommerat, despre propriul text, „Reunificarea celor două Corei”, pe care Radu-Alexandru Nica a ales să-l pună în scenă la Sala Studio a Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad. „Mai presus de a fi realistă însă, face parte din teatrul de acţiune, aşa cum l-am formulat deja (…). Acest tip de teatru pune în valoare mai degrabă relaţiile care se nasc între indivizi, ceea ce este sugerat într-un plan relaţional şi existenţial, decât ceea ce spun ei, ceea ce formulează. Eu cred că în acest teatru, spre exemplu, sunt formulate multe banalităţi. Iar în stilul scriiturii e greu de găsit elemente care te îndeamnă înspre cercetare, nefiind foarte originală”, adaugă Pommerat, scriitorul-regizor care îşi montează doar propriile texte. Dacă afirmaţiile despre propria scriitură sunt sau nu corecte o arată, probabil, cel mai bine spectacolele construite pornind de la ele.
„Reunificarea celor două Corei” n-are nimic de-a face cu o posibilă poveste cu substrat politico-social. Titlul e o pistă falsă. Şi o frumoasă metaforă care se deconspiră de-abia într-unul dintre episoade, textul fiind o suită de secvenţe care compun un puzzle interesant pe tema „iubire”. Iubire în secolul XXI. Cuplu… Trădare, încredere, relaţii interumane… Situaţiile decupate din realitate, cu o doză de banal care pe alocuri capătă tente absurde, sunt concepute de Radu-Alexandru Nica astfel încât să evite psihologizările în exces, care altminteri ar fi fost destul de tentante. Regia se rezumă la o punere în scenă simplă, minimalistă, fiecare dintre secvenţe fiind construită ca un mic spectacol în sine, ca o partidă în care nimeni nu câştigă şi nimeni nu pierde, care se încheie aproape întotdeauna înainte ca balanţa psihologică să se încline într-o parte sau în alta. În fond, acesta pare să fie pariul regiei. Să nu ofere soluţii niciuneia dintre probleme, să se plaseze în zona în principiu imposibilă a echilibrului absolut.
Nimic complicat în decorul creat de Ioana Popescu, ceea ce accentuează tocmai ideea că spaţiul de joc e o arenă. De altfel, spectatorii sunt dispuşi în acest fel, de-o parte şi de alta unui „coridor” care face legătură între două „emisfere”. Actorii Teatrului Clasic din Arad au şansa unui exerciţiu bine-venit, jucând la un metru de public… Iar felul în care îşi dozează energia mişcărilor, vocea, totul funcţionează relativ bine, cu mici accente în plus din loc în loc. Obiecte puţine, două perdele care se deplasează spre centrul scenei şi au funcţii multiple, câteva proiecţii şi puţină muzică live, compusă special de Vlaicu Golcea, sunt, să zicem, singurele „artificii” la care recurge Radu-Alexandru Nica. În rest, mizează pe o fină ţesătură a structurii psihologice a personajelor, care în episoadele scurte în care intră în scenă propun subiecte de gândire acute, contemporane, acide. Îmbrăcaţi în costume din anii ’60, aproape artificiale, aproape nefireşti în context, aproape frumoase în sine, cu toţii încearcă să surprindă miezul unei aşa-zise întâmplări, care lansează o temă şi o problemă niciodată rezolvate sau comentate mai departe. Personajele, aşa cum le creează actorii Teatrului din Arad – Dorina Darie-Peter, Alina Danciu, Cecilia Donat, Mariana Tofan-Arcereanu, Carmen Vlaga-Bogdan, Ovidiu Crişan, Zoltan Lovas, Ioan Peter –, sunt oameni-schiţă, prototipuri ale unor situaţii umane, purtători ai unor sensuri, gânduri şi sentimente niciodată dezvăluite mai mult decât o permite episodul respectiv, regizorul având, evident, grijă să nu-i lase să cedeze tentaţiei de a psihologiza mai mult decât e cazul. Ceea ce nu înseamnă că în spatele lor nu se ghicesc trasee psihologice bine conturate de o trupă care funcţionează echilibrat în context.
Spectacolul se deschide un scheci în care o femeie căsătorită de 20 de ani (Dorina Darie-Peter), cu o familie împlinită, cu un soţ care o respectă, cu copii mari şi cu un apartament superb, se află faţă în faţă cu un „mediator” (Mariana Tofan-Arcereanu) şi îi explică pe un ton plat, fără emoţii, fără contorsionări, fără drame, că vrea să divorţeze, pentru că… între ei „nu există dragoste”. Şi continuă cu diverse alte situaţii la limita dintre realism şi absurd, propunând subiecte mai mult sau mai puţin decupate din realitatea de lângă noi. Doi părinţi care-l bănuiesc pe învăţătorul copilului de perversiune, o aşa-zisă relaţie de dragoste/sex între un preot şi o prostituată, cu multele implicaţii care decurg din ea, o femeie care în ziua nunţii află că viitorul soţ avusese micile lui aventuri cu fiecare dintre surorile ei şi diversele nuanţe ale poveştii vechi de când lumea – „Dovedeşte că o iubeşti pe ea, şi nu pe mine…”, totul culminând cu „reunificarea celor două Corei”, în povestea cu femeia amnezică – o frumoasă metaforă pentru mitul celor două jumătăţi, citit în cheie contemporană.
Cu noul spectacol, Radu-Alexandru Nica îşi continuă un traseu regizoral în care caută nu atât explicaţii pentru felul în care se manifestă azi „natura dragostei”, cât, mai degrabă, încearcă să decripteze mecanisme psihologice ce declanşează anumite acţiuni între oameni care intră în relaţii de „dragoste”. Şi o face pornind invers, aşa cum sugerează textele lui Pommerat, dinspre acţiunea fizică, redusă la esenţa ei, spre gândul care o declanşează. Totul, într-un univers în care fiecare individ e o „Coree”, iar celălalt, o altă „Coree” şi fiecare tinde spre o „reunificare” în fond imposibilă… De ce este imposibilă? Spectacolul nu oferă răspunsuri, deşi răspunsul există în fiecare dintre temele expuse.
Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad
Reunificarea celor două Corei, de Joël Pommerat
Traducerea Vlad Russo
Regia: Radu-Alexandru Nica
Scenografia: Ioana Popescu
Muzică şi sound design: Vlaicu Golcea
Coregrafia: Florin Fieroiu
Concept video: Mihai Păcurar
Light design: Lucian Moga
Distribuţia: Dorina Darie-Peter, Alina Danciu, Cecilia Donat, Mariana Tofan-Arcereanu, Carmen Vlaga-Bogdan, Ovidiu Crişan, Andrei Elek, Zoltan Lovas, Ioan Peter.
Print