Elise Wilk este câștigătoarea Marelui Premiu „Valentin Nicolau” la Concursul de Dramaturgie – Monodramă, la Bacău Fest Monodrame, în acest an, cu textul „Crocodil”, care urmează să fie montat pe scena Teatrului Bacovia. Este unul dintre tinerii dramaturgi cunoscuți, cu texte montate în România și în străinătate, este jurnalistă și s-a născut la Brașov. În 2008, s-a numărat printre câştigătorii concursului dramAcum5 cu primul ei text de teatru, „S-a întâmplat într-o joi”. În 2012, a primit o bursă de 3 luni la „Theater 89” din Berlin, unde a făcut asistenţă de regie şi dramaturgie. În 2013, a câştigat Premiul Ambasadei Irlandei pentru cel mai bun text montat în stagiunea 2012-2013 (Pisica verde). În 2014 a fost selectată în Forumului Tinerilor Autori Europeni din cadrul Bienalei de Teatru de la Wiesbaden, Germania. În 2015, s-a aflat printre cei 4 dramaturgi selectaţi în programul Hot Ink la Teatrul Lark din New York. În acelaşi an, textul ei „Avioane de hârtie” a câştigat Concursul Naţional de Dramaturgie. La Festivalul de la Bacău, cu câteva zile înainte să afle că textul ei este cel câștigător, am stat de vorbă cu Elise Wilk despre dramaturgie și despre traseul ei prin viață.
De ce ai trimis un text la un concurs de monodramă. Te interesează genul cu adevărat sau îți doreai să câștigi un premiu la Bacău?
E o poveste puțin mai lungă. Eu am început să scriu o trilogie pentru actori tineri, prima parte a fost „Pisica verde”, am continuat cu „Avioane de hârtie” și pentru a treia parte a trilogiei mi-am dorit să scriu o monodramă, pentru că nu mai scrisesem niciodată și era o provocare. Dar neavând un deadline nu mă mobilizam nicicum. Și deadline-ul de la concursul acesta m-a motivat să scriu.
Cât de tentante sunt concursurile de dramaturgie în România?
Din păcate nu sunt foarte tentante. Pentru că, de exemplu, la UNITER ești doar premiat, se publică un text, iar apoi nu se mai întâmplă nimic. La Timișoara e un concurs OK, pentru că textul câștigător se va monta. Eu am participat acum doi ani cu „Avioane de hârtie”… Cred că cele mai bune concursuri sunt cele precum au acum cei de la Reactor din Cluj, unde trimiți un text început, de fapt o idee, și apoi ești chemat la o rezidență o lună de zile unde lucrezi cu profesioniști. Cred că de asemenea proiecte este nevoie în România, și nu doar să premiem niște texte.
De la 8 ani ți-ai dorit să devii scriitoare, e un lucru cunoscut, l-ai declarat de mai multe ori. Dar de ce ai ales să scrii tocmai teatru?
Am avut mai mult încercări… Am început cu poezie, apoi, în liceu, am scris proză scurtă, dar pe urmă am intrat în trupa de teatru a liceului și acolo am descoperit prima dată textele dramatice și atunci mi-am dat seama că asta vreau să scriu.
Dar care e motivația reală pentru care scrii teatru în acest moment?
Am impresia că în momentul de față e modul cel mai bun în care mă pot exprima. Poate că mai târziu o să simt nevoia să scriu și proză. Acum mi se pare că dramaturgul e cel mai puțin singur dintre scriitori. Face parte dintr-o echipă și mi-a plăcut întotdeauna să particip la repetiții și să lucrez cu ei.
Deci scrisul pentru tine e un act egoist sau e, mai degrabă, pentru ceilalți?
Mă gândesc mult la public. Cred că un scriitor trebuie să scrie pentru ceilalți. Altfel, scrii și păstrezi textele într-un sertar și le citești tu seara… Teatrul îți permite în plus să ai un feedback foarte direct de la public.
Și așa ești obișnuită din jurnalism…
Da, dar e puțin altfel. La un spectacol chiar simți cum e sala. Dacă stau și se uită pe telefon e un semnal că n-ai ajuns la ei. De multe ori te abordează dacă află că tu ai scris textul… Și mai sunt întâlniri cu publicul după spectacol și da, îmi place acest feedback direct.
Nu-ți ajunge genul de exprimare prin jurnalism, e prea puțin pentru tine?
Da, cred că despre asta e vorba. Mereu mi-am dorit să fiu scriitoare și de-asta am ales și jurnalismul, pentru că mi se pare că jurnalistul e un fel de scriitor. Încă mai cred asta… Mereu mi-a plăcut să scriu reportaje, care se apropie de proză. S-a întâmplat să și inventăm subiecte… Pentru că nu găseam oameni interesanți, începeam să inventăm… La primul ziar unde am lucrat s-a întâmplat ceva și mai interesant: eram trimiși să facem reportaje cu oameni despre care se mai scrisese înainte. Și se scriseseră lucruri fantasmagorice. Iar noi, când ajungeam în locul respectiv, aflam că nu există persoana respectivă, pentru că fusese cineva care o inventase…
Partea asta cu jurnalismul te-a ajutat să scrii dramaturgie?
Cred că m-a ajutat pentru că ajungi să cunoști tot felul de oameni, vii în contact cu tot felul de tipologii, de povești. Cred că trebuie să fii foarte conectat la ce se întâmplă în lume și, fiind jurnalist, afli. Cred că se pot îmbina foarte bine cele două profesii.
A existat vreo cercetare jurnalistică pe care ai folosit-o într-un text dramatic apoi?
Probabil că au existat inconștient, dar nu concret.
Să ne întoarcem puțin în copilăria ta. Cea în care la 8 ani ai hotărât să devii scriitoare…
S-a petrecut în Brașov… Iar până la 8 ani a fost comunism. Dar nu am simțit acele lipsuri. Mi-aduc aminte că erau foarte mulți copii în bloc. Și stăteam mult afară în spatele blocului. Pasiunea pentru citit am dobândit-o pentru că unchiul meu care emigrase în Germania îmi trimitea casete audio cu povești și apoi cărți. În România nu se găseau cărți pentru copii. Și am avut noroc cu acele cărți primite din Germania.
Bine că puteau să ajungă la tine…
Da, îmi amintesc că mergeam să ridicăm pachetele de la un punct vamal și îți desfăceau pachetul și anumite lucruri le luau pur și simplu. Apoi, eu am făcut școala la Liceul German, în centru, în curtea Bisericii Negre. Dar când îmi amintesc de copilărie îmi amintesc mai ales de verile de la bunica mea, undeva în Teleorman, unde stăteam câte trei luni. Citeam mult și știu că am fost fascinată de „Enigma Otiliei” în clasa a II-a. Am dat peste ea acolo și, neavând altceva, am citit-o… Și făceam paralelă între personaje și cunoscuți prieteni de familie.
E o formă de teatralitate în asta…
Da, îmi plăceau personajele…
Brașovul azi e la fel?
Dacă locuiești mult în același loc, nu observi schimbările, nu prea simți.
De ce ai ales să mergi la facultate la Cluj?
Pentru că n-am vrut Bucureștiul. M-am gândit că în București te pierzi, iar în Cluj e o comunitate de studenți mult mai închegată și că e un oraș studențesc.
Spui că ai trăit în comunism doar câțiva ani, dar simți că și-a pus cumva amprenta asupra personalității tale, asupra felului cum scrii?
N-avea cum să nu-și pună amprenta. Pe vremea aceea noi ne bucuram de două pătrățele de ciocolată, de lucruri care pentru un copil azi nu mai înseamnă nimic. Și țin minte că în 1990 am mers în Elveția cu clasa într-un schimb între școli și era altă lume. Erau avertizați să nu ne ducă prin mall-uri ca să nu avem un șoc cultural. Asta am citit mai târziu într-un ziar și nu înțelegeam ce înseamnă șoc cultural. Când ne-am întors, a primit foarte multe dulciuri. Știu că eram în tren, deja intraserăm în țară și vedeam copii pe câmp, iar noi le aruncam ciocolată și gumă din tren, pentru că aveam prea multe. Acum am uitat să ne bucurăm de lucrurile mici.
De Revoluție îți amintești?
Țin minte că am avut o vacanță foarte lungă și că au dat foarte multe desene la televizor. Și că fusesem pionier și ne-a spus învățătoarea să nu mai venim cu cravata și eu nu înțelegeam de ce, pentru că mie îmi plăcea.
Azi ești un dramaturg cunoscut, ți-au fost montate câteva texte, ai câștigat concursuri… Ce te interesează să spui prin teatru?
Sunt anumite teme care mă preocupă. Tinerii, de exemplu. Pentru că am văzut impactul pe care l-a avut „Pisica verde”, mai ales pentru că în România nu prea erau texte în zona asta, mi-am dat seama că e nevoie de așa ceva. Acum însă aș vrea să mă opresc cu această direcție, pentru că deja a fost asimilat faptul că scriu pentru tineri. Cred că din când în când trebuie să te reinventezi. Iar o altă zonă care mă interesează este singurătatea. Mă mai interesează foarte tare contextul social, tematica identității sexuale… Și poate că aș vrea să mai explorez universul familiei. Apoi, cred că orice spectacol de teatru trebuie să spună o poveste și îmi doresc ca oamenii, timp de două ore, să intre în altă lume. Mulți întreabă de ce abordăm anumite teme, subiecte pe care le vedem și la televizor… dar nu e chiar așa. E o altă perspectivă și apoi, mie, ca spectator, îmi plac acele povești în care te poți regăsi. Eu caut și asta atunci când scriu, să-i dau spectatorului senzația că nu e singur cu problemele lui…
Și cu ce ai vrea să plece spectatorul acasă de la poveștile tale?
Vreau să iasă schimbat. Să-i dau un pic de gândit. M-ar tenta mult să fac la un moment dat un spectacol de teatru documentar, dar încă nu am găsit un subiect care să mă intereseze atât de mult.
Nu crezi că e o modă?
E un trend… Dar mie mi se important pentru spectatori să li se arate anumite subiecte cu care nu sunt familiarizați.
Pentru tine, ca spectator, ce înseamnă teatru bun?
Un spectacol care-mi provoacă o senzație. Care nu mă lasă rece. Pentru că, dacă ies la fel după două ore, e degeaba. Important e să simt o emoție, să nu mă lase indiferentă. Să mă facă să mă gândesc… Cred că genul de spectacol care mi-ar plăcea e „O mie de motive” cu Florin Piersic Jr., care vine acum la Bacău. Și am așteptări foarte mari. Dar trebuie să-mi placă.
Dar de ce „trebuie”? Nu e o formă de prejudecată să spui „trebuie să-mi placă acest spectacol”. La fel de simplu poți spune și invers: „acest spectacol e musai să NU-mi placă…”
Poate că este o formă de prejudecată, dar mi-o asum. Atunci când ai așteptări te gândești că trebuie să-ți placă…
Cum e dramaturgia românească din punct de vedere calitativ.
Sunt foarte multe texte bune.
Nu ești prea optimistă?
Nu… Vorbesc despre acele texte pe care le-am văzut pe scenă. Cred că se scrie bine, dar cred că se scrie puțin. Pe mine mă irită când aud de „criza dramaturgiei”…
Dacă ai citi textele care vin la concursuri, ai înțelege de ce se vorbește despre o criză a dramaturgiei și n-ai mai spune neapărat că se scrie puțin și bine…
Da, se poate să fie mulți care trimit texte, oameni care scriu pentru ei, dar nu văd teatru. Probabil că există mulți grafomani, dar ei nu sunt dramaturgi. Din păcate nu există programe de încurajare a dramaturgilor tineri. E nevoie să formezi oameni.
Crezi că dacă s-ar putea trăi din a scrie teatru ar exista o explozie de talent?
Nu, cred că cei care scriu nu o fac pentru bani. Dacă vrei să te îmbogățești nu te apuci să scrii teatru. Mi-ar plăcea să se poată trăi din asta, dar pe mine, personal, mă sperie să nu am un venit constant. Dar cine vrea să facă bani își deschide o afacere.
Dacă ai avea bagheta magică, ce ai face ca să se ajungă la un nivel normal al calității în dramaturgie?
Aș deschide un pic mai mult teatrale pentru publicul lor. Și către publicul tânăr, pentru că educația începe de acolo. Marea problemă e că sunt oameni care n-au fost niciodată la teatru și, totuși, scriu teatru. Dar sunt anumite teatre care sunt foarte închise. Nu se promovează deloc. Cum e cazul teatrului din Brașov. Care n-a fost niciodată viu… Nu era OK nici înainte și nu e nici acum. Caietele program în teatrul acela erau niște fițuici care nu arătau decât o lipsă de interes și erau o formă de desconsiderare a publicului. Am dat acest exemplu, pentru că trăiesc în acel oraș și mi-e ciudă.
Când scrii, scrii pentru acum și aici? Sau te interesează și posteritatea?
Scriu pentru acum și aici. Dar sigur că mi-ar plăcea să se citească și peste o sută de ani. Mă gândesc că, dacă scrii despre lucruri umane, și oamenii de peste o sută de ani, dacă vor mai exista, vor avea sentimente, frici, dorințe și probabil ar putea rămâne valabile.
Print